SISTEMUL NERVOS

Revista: ASTRA, Sept 2007
Autor: Marius Dobrin
Dragostea ca indicator de sănătate sau Daneliuc (RO) - Fassbinder (DE) : 1-1

Emmi (Brigitte Mira), în Angst essen Seele auf (r. Rainer Werner Fassbinder, Germania de Vest, 1974)

O provocare artistică în două reprize la un interval mare de timp, între doi creatori din aceeaşi generaţie, dar cu destine diferite. Mai grăbit, a punctat mai întâi Rainer Werner Fassbinder cu „Angst essen Seele auf” („Frica mănâncă sufletul”), dar, când nimeni nu se mai aştepta, a venit şi replica lui Mircea Daneliuc: „Sistemul nervos”. Fără să uităm că el a cochetat puţin cu această idee şi în „Proba de microfon”, aşa, ca o prefigurare.
Abia în 2005, îndepărtându-se tot mai mult de încrederea că poţi fi fericit şi, pe de altă parte, împăcându-se cu disperarea de a nu exista un liman, vine cu un diagnostic. În absenţa dragostei nu poate fi vorba de sănătate. Dar nu orice fel de dragoste, ci una împărtăşită.
Dacă Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” transformă în avertisment învăţătura apostolului Pavel (Paul), la Daneliuc nu mai rămâne nimic. Decât pustiul, noaptea, apocalipsa ca un refuz al dragostei: „Ce căutăm noi pe-acilea? Unde eşti tu, Paul?” Când a pierdut dragostea, omul ajunge, precum spune apostolul, să recunoască: „nu sunt nimic” [1 Corinteni, 13,3]

Nica (Rodica Tapalagă), în Sistemul nervos (r. Mircea Daneliuc, România, 2005)

Niculina Puică (uluitoare această redescoperire a Rodicăi Tapalagă, actriţă care ar merita însă roluri şi mai generoase în filmul românesc) poate fi văzută în chei diferite. Este pe de-o parte femeia sexagenară ale cărei sentimente pentru tânărul prezentator TV o duc spre nebunie şi revelaţiile aferente. Este, în acelaşi timp, metaforic vorbind, o ţară întreagă rătăcind după himere mediatizate şi agonizând în convulsii fără sfârşit după 1989. Este poate însuşi Mircea Daneliuc, tot mai amar, tot mai învins... poate. Niculina îşi pierde minţile nu doar dintr-o dragoste imposibilă, pentru un zburător modern, cum altfel decât mediatic?!, ci se trezeşte rătăcind pe un tărâm de unde au dispărut şi reperele adevărului. „Ştii ce poţi să faci cu adevărul tău? Faci gargară cu el”. O lume nebună. Adevăruri de mucava, vieţi false, propovăduitori, vindecători şi conducători tot mai putrezi. Sistemul nervos, la nivel punctual şi global, intră în colaps.
Cum s-a ajuns aici? Simplu. Prin deriziune, prin nepăsare, prin înşelăciune. Poate că toate astea nu au făcut decât să asigure mediul prielnic de dezvoltare a unui sâmbure bolnav dintr-un organism aparent sănătos.
„Simţ enorm şi văz monstruos”... acesta este Mircea Daneliuc. El nu se mulţumeşte cu drama unei femei simple care îşi vede liniştită de pensia ei undeva la ţară, idolatrizând un crainic TV. Nu, el o aduce în oraş. Dacă în casa ei o ironizează gratuit, în apartamentul modest de bloc al ibovnicului fetei sunt scene de-a dreptul cuceritoare. Acolo se simte cel mai bine viaţa reală, acolo sunt cele mai savuroase replici. Fata Niculinei, Tuţa, asistentă medicală, bună de pus la „rană” şi în casă, dar şi în cabinetul şefului, este excelent interpretată de Cecilia Bârbora. Uitucă, sufletistă, îşi apără ibovnicul în faţa acuzelor mamei, îl ceartă pe el că n-o respectă pe bătrână, se preocupă de propria fetiţă adolescentă, al cărei tată bântuie prin lume, poate în Cuba... Tuţa este salvarea tuturor, din clipa în care n-o mai vedem pe ea, totul devine confuz, încât putem spune că regizorul crede totuşi în salvarea prin femeie.
Jenel este bonom, în ciuda propriei suferinţe. Îi place să împartă delicatesurile vieţii cu cei dragi din jurul său. Valentin Teodosiu iese astfel puţin din rolurile şablon care i-au fost oferite. Niculina se înţelege mai bine cu nepoata, obsedată de coşuri, expediind temele, îndrăgostită, oricum singura care acceptă şi protejează sentimentul bunicii pentru personajul de la televizor. Fisura apare însă de aici, când asupra nepoatei planează suspiciunea pentru răspândirea versurilor aşternute pe hârtie de Niculina: „Spune-mi tu, iubitul mamii/ Cum să-mi dau în spate anii?”
De acum lucrurile iau o turnură fără control: „Bine mi-ai făcut Doamne pentru trufia mea. Ce s-aştept? Ce s-aştept?” Tot eşafodajul se prăbuşeşte („Dumneata ai o greutate pe suflet, pe sistem nervos”), pentru dragoste primeşte nepăsare, deriziune, violenţă. „S-a înrăit lumea, fata mea”.
Fassbinder vorbeşte altfel. Ba chiar vorbeşte mult mai puţin. La el, filmul este o înşiruire de secvenţe statice. Secunde bune un tablou lasă privirile personajelor să grăiască. Spaţiul german e liniştit, toate sunt aşezate la locul lor. Spre deosebire de nebunia străzilor bucureştene, la Fassbinder nu vedem decât strictul necesar de personaje. Aproape imobile în cadrul unei secvenţe, ele rostesc replici simple. Sigur, în bună parte pentru că este vorba despre un imigrant. De altfel, rostirea lui schematizată, până la a eluda unele reguli gramaticale, dă şi titlul filmului.
Ali, marocanul care şi-a căutat împlinirea în Germania, foloseşte cuvinte puţine şi care ajung repede la cele două categorii fundamentale: bun şi rău. Liniştit, tăcut, dă glas uneori unei mostre de înţelepciune, fie că e proverbială, fie că nu, genul acela care asigură supravieţuirea în condiţii nu dintre cele mai fericite. Aşa şi cu aceea care din titlul filmului, „frica mănâncă sufletul”.
Ali este cuminte şi ascultător. Nu fără discernământ, pentru că ştie să refuze sexul cu una dintre fetele din barul unde se adună arabii. Dar când este îndemnat să danseze cu doamna în vârstă care a intrat să se adăpostească de ploaie, o face cu căldură. Blândeţea lui, faptul că o priveşte în ochi, profund, gesturile discrete, dar care vin să umple un gol, o fac pe Emmi să prelungească această companie a lui până la o noapte pe care nu spera s-o mai poată avea. Dimineaţa descoperă uimită bărbatul din patul ei, nu-şi crede ochilor. Văduvă de ani şi ani de zile, având trei copii cu care, deşi locuiesc în acelaşi oraş, nu se vede decât la mari sărbători, Emmi este prizoniera singurătăţii. Ali spune simplu: „Mama niciodată singură. Mama singură, nu bine”.
Oricât de mare ar fi oraşul, viaţa ei curge pe câteva trasee presărate cu foarte puţine chipuri. Fie că sunt colegele de muncă, grupându-se la vremea prânzului undeva pe casa scărilor unde ele fac curat, fie că sunt vecinele curioase, prototip universal, acelaşi imobilism peste tot. O nesfârşită singurătate care, şi ea, erodează sufletul.
„Tu nu femeie bătrână. Tu bună. Inimă mare.”
Aşa începe relaţia lor. Două singurătăţi alungate cu un sentiment aparte de dragoste. Emmi îşi regăseşte un rost în viaţă, Ali o jumătate fără de care nu se poate numi „viaţă”. Căsătorie, legalizarea unui trai în comun. Casa ei se umple din nou, el are în sfârşit parte de un cămin. Dacă tatăl său este berber şi colindă prin Africa, Ali are de-acum un liman de care avea nevoie şi fizic, aşa cum dezvăluie finalul filmului. Atunci când medicul salonului în care ajunge internat descrie mecanismul prin care imigranţii se îmbolnăvesc, fără şanse de reabilitare. Ei sunt „mâncaţi” în interior la modul propriu, într-o lume în care aparenţele şi imaginile false sunt un zid de netrecut.
Filmul este uşor tezist, Fassbinder operează el însuşi cu doar aceleaşi două categorii, „bun” şi „rău”, dar în limita poveştii e acceptabil. Au trecut peste treizeci de ani de când a fost făcut acest film, şi oricâte eforturi s-au făcut în Europa, xenofobia încă este prezentă. „Politically correct” este un modus vivendi devenit obligatoriu, dar semne ale atitudinii ilustrate de Fassbinder încă mai există. Probabil asta ţine de esenţa naturii umane. După căsătorie, Emmi şi Ali au de îndurat multe din partea tuturor, de la cei mai apropiaţi până la negustorul din colţul străzii. „A te lupta, nu bine”, îi zice Ali când o vede revoltată pe cei care-i întorc spatele după o viaţă împreună. Dar chiar rezistenţa lor în cuplu înseamnă o luptă. Lacrimile ei sunt un preţ. Preţul pe care îl plăteşte el se vede abia la acel final pe patul de spital. Precum într-o piesă clasică, actul al doilea presupune o atitudine diametral opusă a tuturor. Întorcându-se dintr-un voiaj salvator faţă cu disperarea la care ajunseseră, Emmi şi Ali descoperă cu uimire că toţi au trecut la atitudine binevoitoare, la o amabilitate de-a dreptul suspectă. Peste tot se vădeşte a fi calcul. Interes. Ceea ce, până la urmă, nu e chiar rău, atâta timp cât face viaţa suportabilă şi chiar plăcută. Doar inocenţa o face pe Emmi să pluseze în bucuria ei de a-şi regăsi prietene şi colege. Iar asta slăbeşte puţin relaţia cu Ali. Ca în orice cuplu apare şi acea aşteptare înşelată, comunicarea se gripează taman atunci. Iar Ali, tăcutul rătăcitor după o oază în care să-şi oblojească rănile, se întoarce pentru un cous-cous şi o îmbrăţişare voluptoasă la blonda barmaniţă care-l îndemnase la începuturi să danseze cu Emmi. Este criza lor, momentul de rătăcire, de zbucium, de umilinţă. Precum la Daneliuc, şi aici femeia în vârstă are de înfruntat glumele usturătoare ale celorlalţi, „Bunica din Maroc”, la care zâmbeşte şi Ali.
Dar când dragostea este reală, cei doi se regăsesc. Emmi acceptă spovedania lui, îşi înţelege condiţia, iar el îi declară dragoste exclusivă. Este aici o posibilă cheie care desparte societăţile noastre. Atitudinea faţă de o problemă. La Daneliuc este escalada în băşcălie şi spasme psihice, la Fassbinder este voinţa de a negocia şi de a alege imperturbabil în aparenţă acea cale posibilă pentru a merge mai departe. Preţul poate că este acelaşi: la noi se ajunge la acomodarea cu nebunia, îmblânzirea ei printr-o alta, pe când la ei controlul presupune o cheltuiala intimă, de neoprit.
Decorul de la Fassbinder poate fi românesc sută la sută, iar oamenii sunt numai măşti. La Daneliuc, decorul este fabulatoriu, iar oamenii sunt mai „coloraţi” decât e realitatea.
Emmi zice: „gândurile te fac trist”.
Niculina zice: „Dacă până la colţul străzii nu văd o pungă verde înseamnă că-l văd, dar dac-o văz înseamnă... Da’ mai dă-o dracu’ de pungă, ce, mă ţine ea din drum?”
Ali zice: „kif-kif”... ceea ce înseamnă: cui îi pasă?

Scor final: 1-1.


Marius Dobrin ( ASTRA, sept. 2007)