Proba de microfon
Autor: Mircea Alexandrescu

Pe măsură ce filmul se derula, mă surprindeam repetîndu-mi în gînd : „Asta e cinema !". Da, este acel mod de a gîndi o poveste care-l situează pe cineast dincolo de simpla fotografiere a unor cadre mai mult sau mai puţin imitînd realitatea şi presărînd apoi metrajul peliculei cu replici, uneori atît de convenţionale, de neaderente nici la situaţii şi nici la oameni încît ar putea fi spuse pur şi simplu din off. Filmul lui Daneliuc este cinema tocmai pentru că reuşeşte sa treacă pragul de care se împiedică atâţia, acela al fotografierii unor obiecte dispuse într-un cadru şi al unor oameni care forfotesc între aceste obiecte spunînd nişte vorbe, toate acestea reflectînd — s-ar crede — un univers uman. Arta lui Mircea Daneliuc constă tocmai din a privi universul cotidian nu în exterioritatea lui, ci înlâuntrul său, în încercarea de a străpunge acea carapace a aparenţelor spre a descrie universuri psihologice la personaje — adică la oameni — pentru a stabili motivaţiile lor psihologice, logice şi raţionale, în comportamentele şi raporturile care se stabilesc şi se desfac mereu, se schimbă şi se combină într-un nesfîrşit flux care înseamnă, de fapt, viaţa.

Daneliuc descrie totul parcă la persoana întîi, cu patima celui care simte şi resimte că ceea ce este în jur face parte din el însuşi, că lumea aceasta pe care o adună într-o povestire (s-ar zice că seamănă chiar a pagină autobiografică), nu este o constatare întîmplă-toare şi din afară, ci o proiecţie interioară, poate chiar o meditaţie despre actul de a trăi conştient, lucid şi mai ales sincer, o viaţă care n-are pretenţia să fie altfel decît obişnuita dar nu şi searbădă, într-o lume obişnuită, megalomană (cu pretenţia adică de a face oameni nişte devitalizate imagini idilice).

Filmul lui Mircea Daneliuc are atît pe el însuşi — şi aş îndrăzni să spun şi pe, filmul nostru în ansamblu — sensul unei autodepăşiri, al unui act de evidentă maturitate. El conferă artei filmului nostru valoarea acelui document psihologic tensionat, de o vibraţie profundă şi autentică, de acea sinceritate care poartă o poveste de pe planul simplei întîmplări pe acela al unei revelaţii de care aproape ca ne dezobişnuisem : şi anume că personajele sînt de fapt oameni obişnuiţi, pentru care viaţa nu are valoare prin ceea ce pare, ci numai prin ceea ce este.

Mircea ALEXANDRESCU