PROBA DE MICROFON

Obsesie si candoare

Doi actori de zile mari - m-am referit la CECILIA BÎRBORA şi HORAŢIU MĂLĂELE - fac din ultimul film al lui MIRCEA DANELIUC (producţie „Alphafilms Internaţional", „Fimex" - 1994, regizorul fiind şi autorul scenariului) una dintre cele mai greu de digerat pelicule ale cinematografiei române de după '89, dar şi dintre cele mai interesante, în acelaşi timp.

Mircea Daneliuc s-a dovedit a fi în ultimii ani (o spune asta presa din cele CINCI puncte cardinale!) nu atât deosebit de talentat -aici toată lumea e de acord! -, cât dificil, până peste poate; personal, nu sunt de acord: eu îl consider un regizor. Un regizor care ne-a dat, imediat după debutul său în lung metrajul artistic PROBA DE MICROFON; care a trecut „testul publicului" cu GLISSANDO (un film spintecat, la propriu, de către dictatură!); care ne-a dat o capodoperă cinematografică cu lACOB, şi încă...! După ceea ce am numit - şi uităm din ce în ce mai mult - o revoluţie (sau „mişcare", sau Dumnezeu mai ştie ce...?!), Daneliuc şi-a făcut filmele împotriva tuturor criteriilor posibile: PATUL CONJUGAL a fost un astfel de film, în care violenţa (nativă, a autorului), a compensat pe cealaltă parte indiferenţa şi sictirul unei mari mase de spectatori autohtoni.

Cu ACEASTĂ LEHAMITE -filmul de care ne ocupăm, discret, în aceste rânduri - autorul simte nevoia unor mărturisiri... mai altfel: Filmul preia, în bună măsură, „obsesiile" regizorului Daneliuc. Multe, majoritatea lor, vizibile încă din PATUL CONJUGAL.

Spre deosebire însă de „Patul...", această lehamite este mai calmă, mai rotundă, mai pe înţelesul tuturor (dovadă: faptul că, la numai câteva zile de la consumarea premierei sau afişarea sloganurilor publicitare, cuvântul LEHAMITE a devenit un slogan al conversaţilor de zi cu zi, folosit în autobuze, tramvaie, cozi la pâine, lapte, guvern etc. - ceea ce nu e un lucru uşor de realizat!).

Dur pe alocuri, pietros şi crâncen în alte momente - dar şi beneficiind de o stranie „candoare", proprie autorului! - lehamitea lui Daneliuc nu te poate lăsa indiferent. Întrucât, vrând-nevrând, noi o percepem, ba chiar trăim în ea. Câţi dintre realizatorii filmelor româneşti de după execuţia lui Ceauşescu au îndrăznit să mai râdă observând cu cinism că, iată, mulţi dintre noi începem să regretăm perioada banditului universal ?!

ACEASTĂ LEHAMITE este un film obsesiv şi obsedant totodată. El se înscrie în zona - foarte rară! - a „strigătului cinematografic", a ţipătului unui autor care, zbierând, îşi pierde, oarecum, coardele vocale - ceea ce nu înseamnă că nu-l poţi auzi. Semnalul lui Daneliuc se consumă, în spectator, DUPĂ ieşirea din sala de proiecţie — abia după ce grozăvia, drojdia celor văzute pe ecran, dospeşte în sufletul acestuia. Ceea ce mi se pare extrem de important: eşti, sau „ai fost", în faţa unui AUTOR - care nu te lasă, cel puţin imediat apoi, atunci - să te gândeşti, să te întorci la ale tale.

Am început aceste rânduri cu doi MARI ACTORI. Îl adaug (fără a-l mai pomeni pe G. Dinică: fără comentariu - deşi în rol secundar) pe Alexandru Bindea! Un interpret nu de zile mari, ci de zile ce au să vină.

HORIA PĂTRAŞCU