ACEASTĂ LEHAMITE

Ziarul: Tribuna Autor: MIRCEA DUMITRESCU Data: 1994-07-16

"Această lehamite", cel de al patrulea film al lui M. Daneliuc, după evenimentele din decembrie 1989, şi al unsprezecelea de la debutul sau remarcabil din 1975, în cei 14 ani de regim totalitar realizînd numai şapte filme, cu o pauză, ca o pedeapsă între 1982-1988, pentru realizarea filmului „Glissando", această „mare capodoperă de ambiguitate" (Vittorio Spiga), a fost prezentat pe ziua de 8 IV 1994, a doua zi după cea de a 51-a, aniversare a naşterii acestui neliniştit creator, nonconformist şi răzvrătit, într-o dublă premieră, la ora 19, la Sala Palatului şi la ora 19,30 la Cinematograful Scala, cu o originală avanpremieră, tot la Cinematograful Scala, pe ziua de 1 aprilie, unde a prezentat numai 86% din film, exact procentul cu care guvernanţii de astăzi au ciştigat alegerile din mai 1990, din "duminica Orbului".

Ca în toate filmele sale, în afară de "Glissando", un film unic, solitar, în filmografia lui M. Daneliuc, dar şi în cinematografia noastră, şi aici reconstruieşte, cu o voluptate a particularului, a detaliului, a imediatului, o parte, reprezentativă, a societăţii româneşti din zilele noastre sau, privind dintr-o largă perspectivă istorică, din a doua jumătate a secolului nostru. Peisajul nostru, drumurile noastre, străzile noastre, maidanele noastre, casele noastre, blocurile noastre, apartamentele noastre, camerele noastre cu obiectele noastre, buticurile noastre, bombele noastre, gara noastră, spitalul nostru, micile nostre ateliere şi, mai presus de orice, oamenii noştri.

Locuri, obiecte şi oameni formează un tot unitar, fac o sinteză perfectă dar. în acelaşi timp, se intercondiţionează. Toate poartă amprenta neglijenţei, a tembelismului, a unui sictir continuu, a unui jeg generalizat. Un univers uman al deriziunii, în care lipsesc cultul muncii si al valorilor, dar si motivaţia morală, spirituală a acestora. Toate personajele, anonime sau nominalizate, de fapt, mai mult nişte vieţuitoare cu chipuri de oameni, de la poliţaiul ce apare la locul accidentului la directorul spitalului, de la beţivi, clienţi constanţi ai aceleaşi bombe şi la aceleaşi ore la întîmplători trecători, de la Bebe, fost alpinist de performanţă, numit cu ambiguitate, „profesorul", la doctoriţa Vali sau le refugiatul cubanez Ramon, toţi par a fi prinşi într-o plasă invizibilă, imensă, toţi se zbat aproape inconştient, dintr-o inconştientă, dintr-o instinctuală pornire "de a evada si toţi recad în această uriaşă hazna, neputincioşi.

Sunt, parcă nişte fiinţe prăbuşite în automatisme. Directorul spitalului nu mai poate avea preocupări de medic. A uitat tot, ori a trădat totul. El a devenit, cel mult, un medic funcţionar. Si, pare-se, ca un fel de recompensare, are doar obsesia gazului ce se scurge de pe conductă sau a becurilor arse; doctoriţa Vali, cu stîngăcie se mai ocupă de bolnavi şi. tot ou stîngăcie, încearcă să repare frecventele pene de curent, rămînînd, cu ticul grotesc al pipăirii prizelor, poate o nevoie inconştientă de, şoc; din fosta pasiune şi preocupare de alpinist de performanţă Bebe, ca nişte repere fragile, mai invocă unele amintiri din legendarul teritoriu, acea, "lumină albă", o lume, cîndva, a speranţei, acum, aproape uitată. Si bolnavii, parcă se comportă altfel, cu stîngăcie.

Condiţia lor de bolnavi pare dubioasă. Pietonii, deşi reali, palpabili, au ceva de năluci, de fantome, de ireal, de inconsistenţă. Şi ţiganii, deosebit de expresivi, par. a popula o lume de coşmar, halucinantă. Şi aceste vietăţi se află într-o permanentă forfotă, ţipă, urlă, se agresează, se ciocnesc, sar unii la alţii, se bat. O lume, totuşi, paradoxal, pipăibilă, reală, concretă, şi în acelaşi timp ireală, halucinantă, de coşmar. lată esenţa artei lui M. Daneliuc; acest joc subtil, discret, alteori de o brutalitate greu de suportat, între real şi imaginar, între local şi universal, între particular şi general.

Avem senzaţia a ceva foarte intim care, în acelaşi timp, prin anormalitatea lui, pare foarte străin. Şi starea în care această lume este condamnata să mişune, ca într-o mare de smoală fierbinte, de acid sulfuric, ca într-o bolgie, este o nouă stare pentru M. Daneliuc, starea de „lehamite", adică o stare de scîrbă, de greaţă, de voma, de suprasaturaţie, de exasperare. „Mi-e lehamite" este esenţa, laitmotivul acestui atît de dureros film. Şi această stare de lehamite, care nu trebuie confundată cu starea de băşcălie, stare ce presupune un refuz glandular, instinctual, fără nici o motivaţie raţională, logică în general, efect al prostiei, al . lipsei de cultură şi educaţie al bădărăniei, printr-o incapacitate de disociere, de valorizare, se manifestă peste tot: locurile, obiectele, personajele, anonimii, îmbrăcămintea lor, gesturile lor. vorbele lor, exprimă doar „lehamite".

O stare de lehamite absolută. Lehamitea, ce presupune disociere, valorizare, procesul acesta, prin degradarea psihismului, coborînd în zona instinctelor, finalizîndu-se prin conturarea unui nou simţ, stimulat de intuiţie, pare singura stare cunoscută in acest univers redus la condiţia de nevertebrate, pare un mod de existenţă. Şi de unde aceasta? Este doar un accident? O stare conjuncturală? Ceva trecător? Sau ceva funciar. Lehamitatea, la români, este o stare istorică, este o componentă a lui "homo valahicus". Este ca şi lipsa cultului muncii şi al valorilor, ca şi miştoul şi băşcălia, ca şi neseriozitatea, ca şi şmecheria, poate chiar o moştenire dar, sigur, componentă a firii noastre şi care, repet, nu poate fi confundată cu ţoale acestea.

Lehamitatea este un răspuns la ceva, o reacţie, un scut de autoapărare, u modalitate de inhibare si de defulare dar, în cele mai grave cazuri, o scuza, sau un alibi. Dar poate fi un secret impuls, o seducţie, o pornire irezistibilă, o plăcere, o practică zilnică sau o permanentă aspiraţie. Lehamitea concretă, motivată, manifestată, finalizată istoric cu nuanţe de la o epocă la alta, de la un om la altul, de la un individ la altul, de la un grup la altul, dar si lehamitea ca aspiraţie, ca "filozofie". Ca destin. Ca fatalitate. Ca o formă, de manifestare a matricei noastre, ca o cale spre auto-cunoaştere, spre cunoaştere, dar şi ca o modalitate de eliberare, de purificare. "Lehamitea la români", Iată cum s-ar putea numi un posibil studiu.

În fond, sub altă formă, şi acest film al Iui M. Daneliuc, este o coborîre în „infernul românesc". Un „infern românesc" permanent, etern, dar şi un „infern românesc" conjunctural, istoriceşte determinat. Un "infern românesc" totalitar, concentraţionar, comunist, existent ca sistem social-politic, foarte concret, dar şi ca structură mentală. O viziune deprimantă, sumbră, pesimistă. Şi, totuşi, pentru prima dată în filmografia lui M. Daneliuc, prin folosirea unei subtile întrepătrunderi între planul real si planul fantastic, o rază de speranţă, încrederea într-o posibilă re-găsire, într-o posibilă re-deşteptare, într-o posibilă renaştere. Şi acestea, pe fundalul efectului stării do lehamite, prin re-acţiune, prin luptă.

Doina, Basarabeanca, şi M. Daneliuc acordă nord-estului. pe drept cuvînt, prioritatea păstrării neîntinate a unor valori originare, tradiţionale, ca răspuns la expansiunea unui rău aproape mortal, cel din răsărit ,panslavismul, care accidentată bineînţeles, un accident istoric, care a avut loc la noi şi din cauza noastră, şi avînd, în trupul ei, inert, fătul încă viu. Embrionul renaşterii al re-deşteptării noastre, este, în fond, acea parte minusculă, cîtă a mai rămas, în noi. nealterată, în conştiinţa noastră. Doina atenţionează, anunţă, apostrofează, dojeneşte, comentează, îndeamnă.

Este un fel de "alter ego" al nostru, vocea, aproape stinsă a conştiinţei noastre, vocea divinităţii, vocea Celui Atotputernic care. în fine, se pare că dă semnul nemărginitei sale iubiri, întorcîndu-şi faţa spre noi. Suntem în clipa miraculoasă a trezirii, a retrezirii. Este clipa hotărîtoare, este momentul, este timpul. Şi. în fine, pe imaginea consumării acelui act sexual, inevitabil, promiţător, providenţial, acordurile imnului „Deşteaptă-te, române!", Adică, regăsirea, re-deşteptarea, re-naşterea noastră nu poate veni decît din străfundurile fiinţei noastre, biologice, afective, morale, spirituale, smulse din noi, din scîrba, din greaţa, din disperarea din revolta, din uriaşa noastră „lehamite".

Şi, în acest film, gestul brutal, agresiv, vorba rea, înjurătura, comportamentul instinctual, bine dozate, sunt convertite în acte estetice, în acte poetice. Cu acest film M. Daneliuc ne propune o estetică a stării de „lehamite". Şi această stare, strălucit transfigurată artistic, este tonică, mobilizatoare, pentru că este o sare stimulativă, incitantă. Numai lehamitea, disperarea ne pot duce la dorinţa, la acţiunea de re-găsire. de re-deşteptare, de re-naştere, pentru că numai ea ne obligă să acţionăm, să luptăm. Speranţa, aparent pozitivă, este negativă, în fond, pentru că îndeamnă numai la aşteptare, la o aşteptare interminabilă, la pasivitate, la paralizie, la moarte.

Filmul lui M. Daneliuc este un dureros, un disperat, un patetic, un tragic îndemn nu la „a supravieţui", ci la lupta, la demnitate.

Filmul lui M. Daneliuc este un puternic semnal de alarmă, un sever avertisment.