ACEASTĂ LEHAMITE

Ziarul: Timpul Autor: Mircea Dumitrescu Data: 1994-06-16

Fiecare perioadă istorică, în toată complexitatea ei, se remarcă printr-o anumită dominantă. Dominanta lumii antice pare echilibrul, însă cuplat cu sentimentul tragicului. Umanismul, iluminismul, enciclopedismul, raţionalismul impun alte dominante, poate chiar aceste denumiri sînt dominantele. Lumea modernă, mai complexă însă şi mai contradictorie, mai derutantă, aduce acel spleen, acea noblesse unique (suferinţa), acea la nausee (greaţa), un sentiment al zădărniciei, al fricii, al incertitudinii, al lipsei de orizont, solitudinii şi disperării. Sugestivă în piesa lui George Osborne Priveşte înapoi cu mînie (1956) şi în filmul lui Tony Richardson cu acelaşi titlu (1959) este una din replicile personajului Helene Charles, o replică cheie: „Mi-e silă. Mi-e greaţă". Ea exprimă starea de spirit a tinerei generaţii post-belice din Marea Britanie, starea de spirit a „furioşilor".

La cel mai recent film, Marea lehamite (1994), Mircea Danieliuc transfigurează artistic o stare de suprasaturaţie faţă de degradarea, de alterarea, de prostituarea întregii societăţii româneşti, cu transmitere directă la zilele noastre. E o stare de silă, de greaţă, de vomă ca efect al expansiunii unui rău generalizat. Un rău care nu este arătat, nu este descris, nu este nutrit. Este vorba despre ceva incert, nebulos şi implacabil, exercitîndu-se cu forţa unui destin nefast şi devorator. De aceea, tocmai, prezenţa lui este mai apăsătoare, mai cumplită şi efectele lui incredibil de dezastruoase. Este ceva asemănător unei pandemii.

Oamenii anonimi sau personajele cu un statut social conturat parcă şi-au pierdut identitatea. Privirea lor, goală de orice vibraţie interioară, poartă parca doar acea zvîcnire a unei vietăţi mereu la pîndă, mereu pîndite. Cuvintele pe care le rostesc aparţin unui univers foarte concret, foarte restrîns şi par golite de sensurile lor originare. Gesturile par lipsite de logică, de motivaţie, de simpla intenţie a comunicării. Cu toţii au uitat parcă ceea ce este esenţial, par prăbuşiţi în automatisme.

Directorul spitalului sau doctoriţa Vali se rezumă numai la treburi mărunte, fără finalizare, fără perspective, treburi pe care le repetă cvasi-instinctual. Bebe, fostul alpinist de performanţă — cel mai bun rol al lui Horaţiu Mălaele din întreaga sa carieră — mai păstrează doar rudimente din vechile preocupări, aspiraţii şi motivaţii, iar Ramon, înstrăinatul, marginalizatul, se încadrează perfect prăbuşirii morale şi spirituale din jurul său, se adaptează perfect unei existenţe derizorii, larvare, dominată şi stimulată doar de legile supravieţuirii.

Locurile, obiectele şi fiinţele poartă pecetea unei dezintegrări iremediabile. O lume pe cale de dispariţie, destinată, fără nici o şansă, morţii. Şi, totuşi, la asattul acestei maladii mistuitoare, victimele, bolnavii, mai reacţionează într-un fel. Şi reacţia lor a devenit o stare generală. Starea de lehamite. Iar ea, se pare, are doar o motivaţie biologică, instictuală. Este un fel de scut de apărare împotriva unei lovituri mortale. Această .lehamite a anonimilor, a personajelor, a supravieţuitorilor care mişună prin acest univers al deriziunii, prin această imensă hazna a nevertebratelor, este şi lehamitea lui Mircea Daneliuc, lehamitea mea, a ta, a tuturora. Este istorică, dar şi conjuncturală. Ea este expresia a tot ceea ce este rău şi aparţine lui homo valachicus, dar şi forma specifică pe care a căpătat-o într-o conjunctură nefavorabilă — cea din perioada post-belică dominată de sistemul totalitar, concentraţionar şi intolerant.


Aceasta stare, comica şi tragică în acelaşi timp, lehamitea, nu trebuie confundată cu starea de băşcălie care este, în cele mai multe cazuri, apanajul prostiei, lipsei de educaţie, mitocăniei şi bădărăniei. Băşcălia, presupune completa ignorare a valorilor, mai mult, anularea lor prin bagatelizare. Starea de lehamite presupune, explicit sau implicit, disocierea valorii de non-valoare. Doar că omul, solicitat peste puterile sale de rău,- nu mai percepe pe căi normale. De aceea, starea de lehamite e o stare de reacţie; un fel de al şaselea simţ, o reacţie de greaţă. Ne vine să vomităm — interminabil, pînă la epuizare, pînă la pulverizarea noastră. Dar acest rău ne aparţine. Este „creaţia" noastră. Această lehamite este „infernul" nostru, dar şi „purgatoriul" nostru, începutul unui posibil „paradis".


Această lehamite este călătoria noastră, metafizică, în „infernul românesc". Dar şi posibilitatea reîntoarcerii din acest infern, posibilitatea regăsirii noastre, a renaşterii noastre. Dar nu prin aşteptare, printr-o speranţă neutralizantă, ci prin acţiune, prin luptă, chiar împotriva propriei noastre firi.

Doina, accidentată mortal, poate asasinată, sau poate victimă a unei tentative de sinucidere; este prezentă aproape mereu, într-un plan invizibil pentru ceilalţi, ca o sfîntă „arătare", iar ea poartă, în trupul său inert, fătul încă viu, care simbolizează acea fărîmă de puritate pe care o mai putem avea în noi. Prin Doina, Daneliuc face aluzie la sub-tipul românului de nord, care mai păstrează, ca pe un tezaur, valorile morale şi spirituale necesare renaşterii noastre. în fine, actul sexual, finalizat de cuplul Bebe-Vali, cuplul erotic mitic, pe acordurile imnului nostru naţional Deşteaptă-te, române! , sugerează că salvarea noastră nu poate începe decît de la temeliile noastre biologice, morale şi spirituale.

Doina este un personaj tragic, este ipostaza tragică, cea mai promiţătoare, a eului nostru. De aici trebuie să începem. Astfel, pentru prima oară în filmografia lui Mircea Daneliuc, apare discret sugerată sau brutal exprimată — încrederea în renaşterea noastră. Filmul lui Daneliuc, derutant, incomod, brutal, furios, disperat, necruţător, acceptat cu entuziasm şi respins cu vehemenţă, film ce ne propune o estetică a stării de lehamite, este un puternic semnal de alarmă, un ţipăt, un avertisment, o provocare şi o vizionară bătaie de clopot. Prin acest film, se confirmă că, la cinci ani de la evenimentele din decembrie 1989, tonul celor mai valoroase filme ale noastre, realizate de Pintilie, Dan Pita şi Daneliuc, este încă unul de „furie", de „răfuială", de „defulare".

Dacă Iacob (1989), A unsprezecea poruncă (1991) şi Tusea şi junghiul (1992) formau un triptic, filmul la care lucrează intens în aceste luni, Senatorul melcilor va încheia un alt triptic, început cu Patul conjugal (1993) şi continuat cu această lehamite. Recent, a terminat scenariul la Ovidins film care va aduce, tocmai la timp, o schimbare de registru şi viziune. Filmul, la dimensiuni mitice, va sugera o sinteză a două spaţii spirituale, latin şi geto-dacic. Dar în ce registru? Chiar asta e întrebarea!