ACEASTĂ LEHAMITE

Ziarul: ROMANIA LITERARA NR. 14 Autor: Eugenia Voda Data: 1993-04-15

DESCOPERIM, în Această lehamite, actualitatea noastră cea de toate zilele, pusă în pagină cu acea furie a firescului proprie lui Mircea Daneliuc, dar mai descoperim şi un nimb de fantastic, şi o neaşteptată irizaţie suav-poetică. La fiecare film am încercat să povestesc altfel, să nu repet mijloacele" spunea Daneliuc, într-un interviu. Şi, într-adevăr, urmărindu-i filmografia - unitară, de autor, 11 filme (din care 5 de actualitate) dispuse într-un traseu abrupt - vom constata că Daneliuc a ştiut să fie, de fiecare dată, nou şi imprevizibil, consecvent în refuzul de a se cantona într-o manieră.

Punctul de la care a pornit ideea scenariului: un fapt divers, apărut în ziare, petrecut în Germania. Vreme de 14 săptămîni, într-un spital, corpul unei femei însărcinate, intrată în moarte clinică, a fost conectat la aparate sofisticate, ţinut artificial în viaţă, pentru ca fătul, care a spravieţuit mamei, să se poată dezvolta în continuare, să poată fi dus pînă la ora unei posibile „naşteri". Regizorul se (şi ne) întreabă cum ar arăta un asemenea nobil experiment transplantat în spaţiul autohton, într-un spital sărăcăcios, dotat cu un unic (la propriu) bloc de reanimare şi acela hodorogit, un spaţiu în care nu e loc pentru nobile fantasme, şi în care orice elan „în slujba ştiinţei e condamnat să eşueze în neputinţă şi grotesc.

Nu întâmplător, Daneliuc îşi plasează filmul într-o zonă stranie, în care, de pildă, maşinile pot urca la deal cu motorul oprit: „Chestie de magnetism! Un tărîm magic, hărăzit de Dumnezeu, dar în care vînzoleala unor creaturi opace calcă totul în picioare. Ce se va întâmpla, în acest context, cu ambiţia de a face să se nască un copil viu dintr-o mamă moartă? Ea va degenera, inevitabil, în comedie. Comedia unui autor mereu ne-linişit, ne-iertător, ne-bun.

In personajul doctoriţei idealiste, Cecilia Bîrbora aduce o puritate neostentativă, un joc cinematografic de factură foarte modernă; o tînără blondă, subţire, cu multă prospeţime şi feminitate, cu un aer uşor repezit şi uşor absent, şi cu un viciu unic în felul lui: cînd simte că „nu mai suportă”, că o „apucă nebunia”, că nu mai poate face faţă realităţii, doctoriţa „se descarcă” (sau se încarcă) drogîndu-se, în doze mai mici sau mai mari, cu porţii de... curent electric! Ea se conectează cu febrilitate la reţea, demontează prize şi întrerupătoare ca sâ se poată curenta în voie, să se lase pătrunsă, înfiorată, scuturată de curentul electric, iar acest joc periculos constituie marea, perversa şi atot-consolatoarea ei plăcere. Dl. Freud ar fi avut, fără îndoială, multe de spus despre un asemenea caz şi despre resortul lui dominant - frustrarea. Mai puternică decît starea de frustrare nu este, în film, decît starea de lehamite, cuvînt intraductibil în toată complexitatea lui, echivalat în dicţionare, în alte limbi, prin: „a fi obosit”, „a fi dezgustat”, „a te fi săturat de ceva"; doar că lehamitea noastră are şi ceva în plus: ea presupune un cinism voios sau indiferent, o respingere a tragediei. Lehamitea nu va fi, niciodată, o stare tragică (cel mult de farsă tragică).

Imaginea însăşi a acestei stări - starea primordială a lumii noastre - cu toate sinuozităţile ei, o oferă personajul creat de Horaţiu Mălăele, care sugerează, cu fineţe, umor şi inteligenţă, cum, dintr-un întreg joc al măştilor, a mai păstrat doar o singură mască, pe care, tot din lehamite, nu mai catadicseşte să si-o schimbe. Acest cuplu în formare, aliat într-o stare de continuă atracţie-respingere, e urmărit de „fantoma" femeii care moare în spital. Şi a cărei prezenţă se suprapune, difuz, peste cadrul realist - o veritabilă performanţa de imagine, aparţinîndu-i lui Florin Mihăilescu. Iată o idee excepţională a lui Mircea Daneliuc: balansul între o realitate sordidă, de criză - şi misterul, şi chemarea, şi nostalgia nelămurită a unei alte lumi, balansul între „aici" şi „dincolo", între realitate şi irealitate. Peste actualitatea infectă, promiscuă, „obsedată textual", se suprapune imaginea făpturii care nu se îndură să părăsească această lume murdară, ca să alunece spre depărtarea luminoasă, spre clara lumină originară. Apariţia nălucii perseverente suprapune stării de lehamite o stare de dor, dor de viaţă şl de astă lume; „cum e apa, rece”, „vreau doi mici şi o bere!", rosteşte neauzită, cu un firicel mătăsos de voce şi cu accent basarabean, făptura interpretată atît de ataşant de Ana Ciontea.

Secvenţele de spital sînt, toate, admirabile (şi toţi actorii - excelenţi - în frunte cu Ion Besoiu). Chiar şi secvenţele de o indubitabilă stridenţă (ţiganca în delir, împăratul bananelor) se topesc în sfera unui întreg incandescent. Lucru ciudat: mizantropia lui Daneliuc lasă în urmă, ca o cometă excentrică, o dîră de speranţă.

„Voi fi fiul meu!", hotărăşte năluca, în setea ei de reîncarnare, într-o secvenţă finală antologică, în care - pe un „Deşteaptă-te române" cu coloratură astrală - ni se sugerează că dragostea poate - ar putea - lua, oricînd, lumea de la început. Finalul pune pecetea sublimului pe o actualitate definitiv deraiată în ridicol.

„Contemplaţia existenţei", în Această lehamite, e de tip baroc; vezi starea permanentă de criză, tensiune şi ambiguitate, vezi cultivarea contrastului ironic, vezi trăirea intensă a decepţiei (plus scepticismul aferent: „Sînt român, draga mea, sînt învăţat să pierd!" sună o replică a lui Mălăele, şi, dincolo de ea, îl auzi pe Mircea Daneliuc). Iată două citate din studiul lui Adrian Marino despre „Baroc" si veţi vedea cît de bine se potrivesc ele filmului: „Pe latura conştiinţei morale se consolidează sentimentul profund melancolic al vanităţii existenţei, al caducităţii, (...) cu termen final moartea. Pe latura superficial-epicuree, o înclinare pronunţată spre expedient, plăcere şi satisfacţie imediată". Sau: „Nota caracteristică a acestui stil ar fi tensiunea, predispoziţia esenţială spre efect de disonanţă şi contrast - de la simpla surpriză şi uimire, pînă la ruptura şi discordanţa dramatică patetică, -creatoare de impresii instabile, mobile, caleidoscopice, tot mai violente, efect al unei tendinţe de supraabundenţa şi confuzie progresivă a conturelor. Căci, condiţia şi în acelaşi timp tehnica tipic barocă rămîne mereu disputa dintre conţinut şi formă, respectiv între esenţă şi aparenţă, conflictul dintre existenţial si vizual, rezolvat doar pentru o clipă, anulat în însăşi confruntarea şi suprapunerea efemeră a celor două planuri"...

Dacă Patul conjugal rămîne filmul epocii imediat post-revoluţionare, cu sindromul elicopterului, cu obsesia Ceauşescu, cu întemeierea Partidului Democraţiei Originale, cu toată agitatia implicită şi explicită („Români, vi se pregăteşte ceva!"), Această lehamite e filmul perioadei următoare: - lucrurile s-au aşezat, s-au stabilizat, s-au „restaurat”, oamenii s-au liniştit, bătrîneii apar „cu o sacoşă într-o mină şi cu buletinul de vot in alta” („Voi ne-aţi adus în situaţie!", strigă doctoriţa spre o coadă cenuşie, şi replica sună foarte amuzant).

În Această lehamite apare lumea noastră, „adusă în situaţie . Agitaţia a schimbat locul cu lenamitea, iar românilor nu li se mai „pregăteşte” nimic, pentru că totul li s-a pregătit deja.