PISICA RUPTĂ

Ziarul: Romania literara Autor: Eugenia Voda

Daca, în ultimii trei ani, n-a mai filmat nimic, Mircea Daneliuc a scris, în schimb, o carte. Viaţa ne filmată s-a întors în cuvinte. Acum cîteva luni, cititorii „României literare" au descoperit, chiar în această pagină, în premieră absolută, un fragment din Pisica rupta, pe atunci în curs de apariţie.

Pînă cînd criticii literari vor diagnostica „intrarea în literatură" a cunoscutului cineast, criticul de film îşi face o datorie de onoare din a semnala lansarea romanului, la Tîrgul de carte „Gaudeamus", sub sigla Editurii Univers. Am aflat, de la Denisa Comănescu, că este, pentru editură, o premieră: Univers n-a mai tipărit, pînă a-cum, proză românească contemporană.

La lansare, o mare actriţă, care n-a jucat niciodată în vreun film de Daneliuc - Mariana Mihuţ - a citit un fragment din carte; recunoşteai vocea regizorului: umorul nebun, gonind fără milă în aerul tare al satirei şi al pamfletului, amestecul de furie oarbă şi de exasperare lucidă. Din tot ce s-a rostit la lansare, cea mai aproape de esenţa personajului Daneliuc mi s-a părut observaţia din prezentarea pe care i-a făcut-o Ana Blandiana: Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt.

Pisica rupta e, paradoxal, povestea unor repetate înfrîngeri. Povestea unui om picat de patru ori la examenul de admitere la IATC, povestea unui regizor hărţuit de tot felul de cretini sau de ticăloşi sau de zeloşi, povestea unui veteran în războiul nervilor, povestea unui nebun care n-a apucat să se bucure cu adevărat de nici un film pe care 1-a făcut, povestea unui supravieţuitor {înainte: fâcînd tricotaje la maşină şi filmînd pe la nunţi; după - după „Rrevoluţie", fireşte - dat afară cu „art. 130, pctul 1", adică fără drept de şomaj, şi tîrît prin tribunale... Un tablou îngrozitor. Şi îngrozitor de vesel. Precum „condiţia de cineast român".

Citind cartea, înţelegi că marile victorii ale personajului Daneliuc au însemnat, în fond, felul în care a ştiut să-şi trăiască marile înfrîngeri.

Dincolo de ritmul alert al romanului, de montajul dezinvolt-savant, intercalînd continuu timpii, timpurile şi registrele, polemica şi poemul, cadrele intimiste cu marile desfăşurări de mase („glonţ la Rrevoluţie"), viaţa cu arta (în fluxul prozei sînt prevăzute şi cîteva intarsii cu pagini de scenariu), dincolo de pitorescul suveran se insinuează o obsesie tulburătoare: „Nu-i fascinantă povestea lui Iona? Cine poate sâ-i vadă, în bezna călduţă a marelui stomac, cosmica uluială cu care primeşte viitura acidă, scremută, fâcîndu-1 una cu gelatina slinoasă în care şi-a încleiat picioarele, faţa şi mîinile? Urletul lui răzbit în rînza aceea tremurîndâ pe întuneric, cu milioane de papile hulpave şi înfrăţite în piticimea lor, un polip bâlos şi gata sâ macereze de-a valma pe cele fără de formă! Chitul fetid al mediocrităţii! Şi Iona vărsînd de putoare..."

Pisica ruptă e pseudo-jurnalul („urletul") unui creator care, chiar şi „înghiţit", nu poate fi înfrînt. Descoperi, în paginile cărţii, portrete, de o virulenţă neobişnuită. O mică mostră: „Sergiu Colonnescu se credea cel mai tare-n puţulică. Era o persoană care, în copilăria lui, căci e de presupus că a trecut cu bine şi prinţasta, n-a avut parte îndestulătoare de jocul cu soldaţii de plumb. Cineva, în mod diabolic, i-a interzis. Regimul burghezo-moşieresc şi Averescu. îi plăcea să se filmeze trâgînd din pistoale şi, cînd nu se filma, se imagina. A ajuns cu timpul sâ hrănească fantasma onanistă că ar fi mercenar în Legiunea Străină, deşi bietul om nu era decît colonel în instituţia aceea..."

Şi totuşi, ai senzaţia că autorul nu spune decît „o mică parte" din tot ce ar putea să spună; peniţa nu se hrăneşte cu venin; situaţiile sînt decupate şi trăite cu credinţă, dar ca pe un platou de filmare; regizorul poate să strige, oricînd, „Stop!": „Mă opresc puţin. în casa la mine se află un nemernic care ţine în mînâ un mops sau un moks şi-mi umbla la ţevi. îmi ciobeşte gresia."

Există, oare, vreo consolare pentru toate? „Am, totuşi, ceva în urmă care nu-mi pot lua. Dacă or să reuşească să mă cureţe şi pe toată lumea o s-o doarâ-n fund, înseamnă că nici pe celelalte {filme, n.n.) nu trebuia să le fac aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-1 invidiez pe Caragiale pentru mătuşa de la Berlin". O carte pe care nu o poţi lâsa din mînă, amuzat să-i descoperi, mereu, alte chei, cheiţe şi cifruri. După ce ai parcurs „peisajul după bătălie" al lui Daneliuc, închizi cartea cu un gust de neputinţă şi de zădărnicie. Nu-ţi doreşti decît un singur lucru: să NU faci parte din peisaj!

Eugenia Vodă