PISICA RUPTĂ

Autor: Dan Mihailescu

Definirea prin negaţie

Nu mai ştiu cum se numeşte vechiul procedeu retoric al definirii prin negaţie: nu se ştie ce este un lucru, dar se ştie precis ce nu este el. Ai zice că, tot aşa, există oameni care se autodefinesc în chip esenţial nu atît prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfiinţează. Prin negare, prin atac, prin luptă şi dezintegrarea celuilalt. (Atenţie: vorbesc despre oamenii de valoare şi nu despre demolatorii de profesie/semidocţii invidioşi, săpători, misologi şi nihilişti numai atunci cînd nu le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire şi autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar şi - mai subtil - la Alexandru George: aşezarea (nu ştiu cît de spontană şi cît deliberată) împotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost în bună măsură definitor pentru o psihologie retractilă precum I.D. Sîrbu, dar şi pentru o natură complexată şi compensată jandarmereşte, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion şi injurie, în linguşire, odă şi blestem, în pamfletul crîncen.)

Evident, lucrurile abia de acum încolo se complică.

Nu am vrut decît să schiţez o ramă pentru a încadra, fie şi numai pentru o clipă, teribila energie colerică a lui Mircea Daneliuc, aşa cum se defineşte ea, prin virulentă negare, în Pisica ruptă, o carte-scrîşnet, o defulare, o suită de şarje compensatorii, locuirea ghimpoasa a unei memorii populate exclusiv cu tăişuri. Nimic rotund, nimic împăcat, nimic moale aici. Totul este inflamat (chiar şi cinismul rece), urzicat sau sulfuros, într-o nelinişte cînd apăsătoare şi plină de ameninţări, cînd direct explozivă. Cartea unei tristeţi invariabil agresive, adeseori aplecată peste prăpastia isteriei. Cartea unei ratări parţiale, însă niciodată ridicată la rangul conştiinţei autodistructive. Cartea unui orgoliu războinic, mereu în stare de luptă şi pentru care toate micile şi marile bucurii nu sînt decît prilejuri de reîncărcare cu venin a bateriilor. Un fel de jurnal de front (lupta cu cenzura), un lamento vehement şi o pledoarie pro domo.

În orice caz, nu un roman

Nu-mi dau seama de ce autorul (sau editorul?) a optat pentru „roman". Dacă ne gîndim la vechea prejudecată comercial-editorială, este cazul să notăm că, astăzi, la noi, mult mai vandabil este calificativul „memorii", sau „jurnal", decît „roman". Mă rog, s-o luăm ca pe un detaliu.

Pisica ruptă este o suită de amintiri agresive din trecutul imediat. O supapă pentru degajarea presiunii. Confesiunea unui eu rebel prin structură, însă „devenit huligan" prin forţa drăcească a împrejurărilor.

Cititorul tînăr (la care şi Mircea Daneliuc se şi gîndeşte numaidecît, de vreme ce chiar în a doua pagină a cărţii se adresează celor „veniţi după Marea Păcăleală din W) se va întreba pe bună dreptate de ce oare unul dintre primii trei, patru mari regizori de film ai noştri, autorul atîtor bombe (în toate accepţiile cuvîntului) de la Proba de microfon la lacob şi Patul conjugal, de la Ediţie specială, Cursa şi Glissando la Senatorul melcilor, un regizor selecţionat la festivalurile de la Cannes şi Veneţia etc., etc. (inclusiv în 1989) - de ce, deci, tocmai un artist cu un atare palmares îşi citeşte trecutul ca pe un manual de frustrări, ca pe o carte a ratărilor.

Mirarea tînărului cititor devine ricanare sticloasă în cazul celor mai în vîrstă, pentru care şi Daneliuc a fost, nu-i aşa, un beneficiar al ceauşismului, cei care lansează cu perfidie de opt ani încoace sloganele omnimaculării („toţi am cerşit", „cu toţii am mîncat rahat", „toţi mint, toţi fură" etc.) ca autodisculpare şi perpetuu îndemn la oportunism, uitînd că există o foarte exactă - şi documentabilă - ierarhie a culpei şt ruşinii.

Adevărul e că, în materie de film (milioane de spectatori), coerciţia a fost infinit mai cruntă decît la scriitori (public de cîteva mii) şi în teatru (public de zeci de mii, ca să nu mai socotim teatrul TV), ceea ce a determinat din partea autorilor o tenace echilibristică pe sîrma abilităţilor tactice, direct proporţională cu strîngerea oficială a şurubului. De aici şi caracterul absolut al relaţiilor de tip mafiot în cinematografie, spre deosebire de literatura, unde valoarea (fatalmente subversivă, în regim dictatorial) se putea strecura, ici, colo, în funcţie de oraş, de editură, de nivelul tirajului şi, deci, al cenzurii, de conflictele existente pe diferitele paliere ale puterii ş.a.m.d.
în urmă cu două săptămîni, comparam aici Jurnalul lui Alice Voinescu cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. Sper să nu mi se ia în nume de rău şi să fiu acuzat de „similarită" dacă acum voi asocia Pisica ruptă cu Jurnalul lui Mircea Zaciu. În ciuda multelor deosebiri, asupra cărora e de prisos a insista, finalitatea celor două demersuri este aceeaşi: lupta de gherilă psihologică a artistului cu forţa şi perfidia malaxorului ideologic. Cineastul, aici, omul de litere, acolo, dar cu Dumitru Popescu stăpînind deasu- pra, alături de Suzana Gâdea, Dulea şi ceilalţi. La Zaciu - şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor sau întîlnirile reprezentanţilor breslei cu Ceauşescu. La Daneliuc - trist-celebrele vizionări, unde fiecare oftat, încruntat, căscat sau şoptire din partea „comisiei ideologice" se transforma în mustrare, tăietură, refilmare, adăugire sau poprire, adică „oprirea difuzării în reţea". în sfîrşit, ceea ce însemna Dicţionarul Scriitorilor Români In Jurnalulr lui Mircea Zaciu (adică opreliştea finală, umilirea, absurdul, dar şi sfîrşitul fricii) va să zică Glissando în Pisica ruptă. Este de ajuns să citim în paralel scena vizionării lui Glissando (pp. 178-181, 190-200) şi întîlnirile scriitorilor cu aparatul de partid din Jurnalul lui Zaciu, ca să înţelegem numaidecît complementaritatea celor două perspective.

Pisica din casă şi cea de pe acoperiş

Nu pe autoscopie cade accentul aici, de vreme ce nu există nici un grăunte de îndoială privind propria valoare, opţiunile în plan uman şi artistic, sau atitudinile sociale. Este suficient să-i afli circumstanţele intrării la Regie (p. 172 ş.u.), eşecul dintîi („soseam de la laşi. Am fost un celebru actor amator, renumit în tot cartierul, veneam să mă consacru la Institut. Ticăloşii m-au picat din prima"), al doilea, al treilea eşec, ca să-i percepi natura de luptător invariabil la pîndă („aşa cum ai jurat - Rastignac, să posezi Bucureştii, cînd ai ieşit lunecînd prin scuipaţii Gării de Nordţ) şi cu cuţitul în dinţi: „Cinci examene de admitere ca să pot exista, ca să pot intra în sfîrşit în şcoala aceea unde se împart diplome şi doctorate de artişti, pentru că tata, săracul, nu cunoştea pe nimeni. Şaisprezece scenarii ca să fiu înghiţit!

Şaisprezece, ca să încuviinţaţi, adică să-mi îndesaţi în gură batista aia stacojie cît steagul Partidului, căluşul roşu plin de muci, iar eu să urlu de fericire că mai pot respira pe-o singură nară! Să se întîmple minunea şi să desfaceţi picioarele ca să mă strecor şi eu, neobservat, fără zgomot, să gust cu recunoştinţă
secreţii/e şi scursurile idea/u/ui permis, prostia, turnătorii/e, temenelele şi gloriile de trei zile. Anii mei pe care mi i-aţi furat..".

Anii furaţi. De aici începe totul, de la cele pierdute şi nu de la cele cîştigate. Pentru că nimeni nu va putea răspunde vreodată ce ar fi devenit talentul în condiţii normale, nu doar talentul lui Daneliuc, dar al tuturor valorilor noastre intelectuale din ultimii cincizeci de ani. Sigur, politrucul Gudurau vine şi susură şerpeşte: „dar nu v-aţi realizat, dragă? Nu vă lăudaţi voi că sînteţi egali în doxă cu occidentalii, n-aţi scos cărţi, n-aţi făcut filme? Adevărat, v-am mai ras la plecări în Occident, v-am tăiat pagini, v-am amînât cărţile, v-am impus una, alta, dar per ansamblu v-aţi format şi afirmat, nu-i aşa?". În plus, adaugă mieros politrucul Gudurau, „ce dracuţaţi produs după 1989, odată ce, nu-i aşa, v-aţi dobîn-dit libertatea? Trei lulele, trei surcele". Cum, oare, să-i explici Gudurăului că, odată castrat, nu prea mai ai ce face? Şi că, odată deturnat la 24 de ani, pierzînd startul şi competiţia reală, tot restul e butaforie?

Din acest unghi este de analizat clocotul furios din cartea lui Daneliuc, altfel spus: sălbatica pîndă a celor două pisici, dacă pot să spun aşa: pisica internă şi cea externă. Adică sfidarea puterii şi, respectiv, înfruntarea Occidentului.

„A venit ceasul să rup pisica" (p. 20) îşi spune cînd i se cenzurează Croaziera. „Cînd a ajuns Proba de microfon la viză, Secretar era Ilie Rădulescu. Ştiam ce urmează, pîndeam să rup pisica. Dar, spre uluiala tuturor, omul a avut fantezia să-l lase să treacă" (p. 104). Şi înainte de Glissan-do. „Acuma muşchii partinici vroiau altceva. Vroiau capul lui Enache. Nu bănuiam la ce-or să mă împingă toate astea. Că venise în sfîrşit clipa să rup pisica, simţeam" (p. 190). Şi, în fine, după Glissando: „Pe măsură ce vorbeai, ai început să te simţi din ce în ce mai confortabil. Era ca o bucurie ce gîlgîia în sînge. Ai atacat politrucii şi cenzura, ai pomenit de Tudoran. Ai spus că-ţi depui carnetul de partid în semn de protest. Asta era de fapt toată pisica" (v. mai ales p. 214).

De cealaltă parte: „cineva acolo, sus, te iubeşte; ăsta-i Marele Timp al Ruperii Marii Pisici", exclamă Daneliuc cînd este selectat la Cannes, pentru ca, odată umilit de sărăcia mijloacelor şi ciocnit de lobbysmul occidental („Dorm în maşină, mă spăl în closet, mă mănîncă ţînţarii, AM RUPT PISICA, încerc să rezist, ăştia vin cu neveste de preşedinţi şi patria mă trimite în lume izmana pe călătorţ), năucit de precaritatea vieţii în exil („români fugiţi. Mă uitam la ei cum se trotilează cu Premiat, pentru că tot vin românesc cumpărau, mai ieftinţ) şi de cinismul ipocritei suficienţe occidentale („domnul ăsta bine îmbrăcat, cu Figaro-t în faţă, care-şi soarbe cappucino-ul, dacă i-ai cere părerea despre ţiganiada românească te-ar umple de sfaturi despre toleranţă şi concordie, te-ar trage de urechi cu drepturile minoritare", v.p. 167) - ajunge să conchidă acid: „sînt două feluri de a face film: aici şi acolo! Treizeci de ani au sporovăit despre cenzura comunistă şi tot n-au habar cu ce se mănîncă.
Ce contezi tu cu gîfîiala ta? Mizeria e că poftiri ia masă se mai fac, dat mulţi mănîncă ia bucătărie".

Ar fi, prin urmare, o nepermisă greşeală faţă de carte dacă ne-am lăsa orbiţi de puhoiul invectivelor la adresa lui X sau Y, făcîndu-ne că nu observăm, îndărătul imprecaţiilor, marea tristeţe şi frustrare a unui legitim orgoliu artistic: „Abia în momentele astea simţi că eşti de-aici şi cari în spate, ca un melc blestemat, toţi turcii, ruşii, ceauşeştii, ţiganii, toţi minerii şi hoţii. Există, ia maluri de fluvii, copaci cu rădăcinile spălate de ape, gheare albicioase dramatizînd sictirul cu care-ţi plimbi privirea peste inutilitatea lor decorativă, E locul unde o voinţă indiferentă la noroc Ie-a aruncat sămînţa".

Jocul cu andreaua

Nu am de gînd să intru în picanteria autorului şi să „arbitrez" conflictele sale cu „mafia cinematografică românească". Codificarea onomastică e minimă, de altfel, şi nu-ţi trebuie decît o minimă familiarizare cu domeniul ca să-i vezi pe Sergiu Nicolaescu (Colonnescu, „misiune, grad, paşaport special pentru toate ţările şi toate împrejurărileţ), D. Fernoagă (Mitică Zănoagă), Ion Bucheru (Puberu), Pita şi Veroiu (Piţurcă şi Coroiu, unul „prost ca un lemn, unde simte puterea se aşează în patru labe", celălalt „face un cinema deţacum cincizeci de aniţ), Andrei Blaier (Flaişer, cu „pornirea naturală spre supuşenieţ), Vasile Nicolescu (Maiorescu, „de o viclenie veninoasă şi o răutate rarăţ), Octavian Paler (Maler), P. Sălcudeanu (Fermoaru), Tora (Cora) Vasilescu, dar mai ales obsedantul Tudor Cararifil (Carafilio di Pută, lugubru descris la p. 160). Mai apar Ecaterina Oproiu (p. 131), Malvina Urşianu (p. 150), S. Brucan (p. 188)... Ca în descîntece, Pisica ruptă funcţionează pe post de scaloian buchisit cu andreaua, un fel de exorcizare a memoriei ultragiate.

Însă realmente incitante sînt scenele cu ierarhia de partid: vizionarea lui Glissando, de care am pomenit, apoi Suzana Gâdea cu strugurii în birou (p. 208), vizita de lucru a lui Dulea la ACIN (p. 65 ş.u.): absolut surprinzătoare absenta lui Dulea în carte!, întîlnirea cu Iliescu la o sindrofie cu autografe, la Cotroceni (p. 134), relatarea indirectă a deciziei Elenei Ceauşescu de a „da drumul" lui Glissando (p. 244). Memorabile sînt şi vizita la Ilie Alexandru, Ewing-ul ialomiţean (p. 49 ş.u.), figura lui Dumitru Popescu („avea sadismul panicii, plăcerea maladiva de-a o stîrni"(y. pp. 13, 115, 181), întîlnirea conspirativă cu Dorin Tudoran (p. 219), dar mai ales jocul cu puterea, aşa cum este ipostazia-tă aceasta în persoana lui Ion Traian Ştefănescu, Petru Enache şi Dinu Săraru. Este un capitol aparte, ocultat în mai toată lumea artistică şi totuşi esenţial pentru cine vrea să înţeleagă mizeria complicităţilor necesare, perfidia adaptării în climatul totalitar. Cu un Petru Enache pledînd, după scandalul cu Glissando, pentru lacob („nu-mi credeam urechilor. Mineri? Abia fusese greva aia în Valea Jiului. Nici azi nu ştiu de ce a făcut asta, ce l-a împins"), un Dinu Săram care-l cheamă pe DaneJiuc, după trei ani de popreală, să monteze o piesă la Teatrul Mic (p. 87), care „mă ia şi mă duce la Miu Dobrescu" (p. 104) şi care-i ţine spatele pentru Vînătoare de vulpi („nu era o fericire să lucrezi cu el, oscilînd între furtuni magnetice şi căderi în care se declara muribund. Ţăran impulsiv, reuşea imediat să fie şi mîrlan") şi cu un Ion Traian Ştefănescu scos din birourile microfonate şi mergînd „unul lînga altul cu gulerele ridicate. Ca doi spioni dintr-un film rusesc (aranjase o vizionare a lui Glissando cu Nicu Ceauşescu, v. p. 206) - se poate începe o istorie piezişă a artistului în ceauşism.

Daneliuc ne oferă şi un foarte posibil motto al acesteia: „la urma urmei pînă unde poţi împinge compromisul cu ei? Apleci spinarea, îi scîrbeşti repede. Doi genunchi îndoiţi nu stîrnesc mila. N-o faci, or să te deteste fără iertare, pentru că se simt sfidaţi".