PETRU ŞI PAVEL

Ziarul: De Duminica Autor: Dan C. Mihăilescu Data: 2004-09-10

E teribil ce jubilaţie narativă, ce sete de-a (se) povesti are Mircea Daneliuc*! Dacă n-ar fi marea frustrare de-a fi pierdut un cineast de calibru greu, ar trebui să ne bucurăm de câştigarea unui prozator înzestrat cu tot ce trebuie pentru succes.

În 1997, când, excedat de neputinţa financiară de-a mai face film, debuta în roman, am crezut că Pisica ruptă va rămâne un simplu episod amar şi compensator-sarcastic într-o biografie artistică dominată de Cursa, Glissando, Iacob şi Proba de microfon. Defularea umilinţelor, hărţuirile cenzurii, duplicitatea cinică, grotescul şedinţelor de vizionare, adică tot ce încă era zgură existenţială în Pisica ruptă avea să lase curând locul unei forţe epice de netăgăduit în 1999, Marilena şi câteva voluptăţi oferea imaginea copleşitoare a unei Românii povestite indirect pe durata unui secol şi mai bine prin câteva tulburătoare destine feminine. Dacă mi-ar fi stat în putinţă, aş fi făcut în 2000 din Marilena la TVR cam ce a însemnat serialul Lumini şi umbre pentru publicul care am fost în anii '80.

Un an mai târziu, în Apa din cizme, calităţile deja explodează ca defecte. Monologarea aluvionară a virilităţii, care-şi deghizează în sarcasm vulnerabilitatea, pasionalitatea, gelozia şi nesaţiul afectiv, cedează nepermis în faţa delirului ficţional: o fantezie conspirativă cu Bucureştii împânziţi de mafia chinezească, o altă revoluţie decembristă ş.amd Prompt sesizat, pericolul autopastişei dispare o dată cu Strigoi fără ţară (2001), romanul dezrădăcinării forţate a unei familii de basarabeni cu destine de Siberiadă.

Ca şi în Apa din cizme, în mise-en-abîme-ul din Petru şi Pavel se varsă cel puţin trei romane, unul mai ofertant decât altul, dar care se-ncalecă derutant şi obositor. Unul este romanul scriitorului Petru Şesan în Bucureştii ultimului deceniu ceauşist (deşi la p. 57 reiese că Uniunea Scriitorilor era tot în casa Toma Ste-lian, de unde se zărea ambasada sovietică): colcăiala compromisurilor breslei cu puterea, delaţiune generală, făţărnicia, invidiile, hotărârea de-a „rupe pisica" în lupta cu cenzura, intrarea în vizorul Securităţii, întocmirea dosarului de urmărire informativă, plantarea microfonului în baie, scandalul MTS, audienţe colective la Ceauşescu, interogatorii în sediul de pe Batiştei („tot ce mi s-a părut exploatabil livresc era ghemul de frică pe care-l aveam în viscere"), cazul Babu Ursu, interdicţia de semnătură (drept pentru care Şesan se apucă să manufactureze pantofi precum Daneliuc pulovere la finele anilor '80), pentru ca în anii '90 să candideze la preşedinţie sau la parlament, să-şi vadă dosarul de la CNSAS (memorabilă p. 345), unde numele de cod al lui Petru este... Pavel.

Al doilea este romanul insolitului triunghi conjugal: hărţuită de-o psihologie labil-contorsionistă, de culpe reale sau fantasmatice (de adulter şi colaborare cu Securitatea), Jeni, soţia lui Petru, cel mai complex personaj de aici, îşi împinge cu furie, inconştienţă şi oroare fiica din prima căsătorie, încă minoră, în patul şi braţele soţului răvăşit de patimi şi himere. înduioşător, admirabil de laconic şi cât se poate de anacronic în pudoarea-i narativă, Daneliuc îşi privează cititorii voyeuri de nebunia scenelor tari presupuse de-o atare relaţie erotică.

Al treilea este romanul halucinant al Magdei, fiica pseudo-incestuoasă, Lolită până la un punct, plecată după 1989 să lucreze în Iugoslavia, sechestrată şi violată în grup de nişte pădurari bestiali, eliberată de cel mai tânăr dintre aceştia, măritată apoi cu un boxer de semiuşoară, cu care face un copil, ce mai, imaginea eşecului lamentabil. De parcă n-ar fi fost de ajuns, totul se complică la puterea a doua o dată cu intrarea, mai întâi, în piesa de teatru a lui Petru Şesan despre Meşterul Manole Zăvorâtul, parabolă a dictaturii, apoi în romanul pe care-1 continuă după 1989 („...că n-are nimeni operă de sertar... Du-te, mă, fuck you! De unde ştii tu că n-am, asta ce-i?!?"), alternând motivul dublului cu dosarul de la Securitate, sihăstria cu tema păcatului, temele biblice cu trădarea de frate, tema gemelarităţii paradoxale victimă-călău („sunteţi opera me.a Ne-am legat. Unde era opera ta, fără opera mea?" îl întreabă, bizar revendicativ, turnătorul) recte figura călugărului Emanuil, informatorul condiţionat, ins liric, sadic, dostoievskian deplorabil: „Nu te-au închis, nu te-au torturat Nu-i o minune dumnezeiască? Din cauza mea nu s-a atins nimeni de tine, le-am spus că mai vreau să aud ce scrii, altfel o sfârşeai ca şi Borda (Gheorghe Ursu, n.n). Am fost îngerul tău păzitor. Eu v-am păzit de departe, mi s-a dat acest har, aţi fost cea mai mare lucrare a mea Suntem legaţi mai mult decât îţi închipui".

Ros de îndoieli (cu cine şi cât l-a trădat Jeni, cât este vinovat de dezastrul Magdei, ce forme ar fi trebuit să capete rezistenţa sa pasivă sub dictatură ş.amd), Petru îşi umple golul interior cu scris: „Pot scrie în mine oricât Rostirea în inimă e însuşi Scrisul... Lasă-mă, Doamne, să scriu".

„Ai dat, Doamne, şi ai luat" îşi rezumă Petru, în postură de Iov, destinul. „Zilele mele sunt acelea care la Tine se scriu: scrie-mă, Doamne". E singura speranţă de la un Dumnezeu necineast, pentru care hârtia continuă să fie mult mai ieftină decât ecranul.

*) Mircea Daneliuc, Petru şi Pavel, Ed Paralela 45.