Alte cărţi:

 

PETRU ŞI PAVEL

Ziarul: Ziua literara Autor: Octavian Soviany Data: 2003-12-15

Romanul ca «probă de microfon»

Deloc «cinematografică», proza lui Mircea Daneliuc se particularizează prin capacitatea scriitorului de a-şi individualiza personajele prin discurs; înainte de toate, acestea sunt «voci», cu timbrul si intonaţia lor specifică, iar romanul se constituie, pornind de aici, în maniera unei «probe de microfon» pe parcursul căreia sunt înregistrate mai mult «dicţii» decât comportamente, hârtia de scris căpătând astfel calităţile bandei magnetice, iar istoriile romaneşti ale lui Daneliuc dobândind aerul unor «fonoteci» care păstrează palpitul aproape visceral al vocii umane. Înzestraţi cu o neobişnuită vervă a «zicerii» care are ceva din tonalitatea scrâşnită, aproape onomatopeică a «rostirilor» celiniene, eroii prozatorului se autentifică în felul acesta prin voce, perspectiva naraţiunii fiind una prin excelenţă logocentrică, iar tipul de autenticitate pe care îl vizează autorul nu este una «în scriitură», ci în discurs. Astfel încât faimoasei «dâre scripturale» din teoretizările textualiştilor i se substituie «ecoul» care reprezintă ipostaza «vorbită» a «dârei».

Acest tip de discurs, care face din oralitate marca superlativă a autenticităţii, preluată de romanul actual din recuzita povestirii, funcţionează si în ultima carte a lui Mircea Daneliuc, Petru şi Pavel, în care jocul persoanelor verbale contribuie ia un soi de «vizualizare» a rostirii, de vreme ce «vocea» protagonistului este proiectată aici, prin ingenioase efecte de polifonie, pe ground-ul «sonor» al vocii auctoriale, tehnica fiind aceea a contrapunctului. Care transformă vorbirea eroului într-un fel de scriere cu italice, conferindu-i naraţiunii ceva din configuraţia unui straniu basorelief acustic în care se mizează pe «fuga» în adâncime a perspectivelor. Discursul «mânios» care particularizează în general proza lui Daneliuc devine aici deconcertat, adesea sarcastic, colcăie de o teribilă lehamite existenţială, îi aparţine unui eiron îngreţoşat care dispreţuieşte si se autodispreţuieşte, posedă conştiinţa mizantropică a moralistului dezabuzat care nu-şi mai face nici o iluzie asupra naturii umane şi, într-un context socio-istoric determinat (Românie pre şi postdecembristă), glosează cu amăriciune asupra perversiunilor superlative pe care le generează presiunea istoriei asupra indivizilor, producând veritabile metastaze morale ce alterează profund raporturile inter-umane.

Căci - în ciuda deschiderii sale spre social - romanul lui Mircea Daneliuc nu este o carte «de dezvăluiri», nici cronica unei epoci, ci o investigare aproape oncologică a conştiinţelor prinse în angrenajul unei istorii prin care absurdul bântuie cu dezinvoltură, paginile scriitorului aducînd la lumină, cu relevanta unor tomografii, bolile ţesuturilor si celulelor sufleteşti. Experienţa scriitorului Petru Sesan va capătă astfel dimensiunile istorie; exemplare, ea face pregnantă condiţia artistului într-o lume iremediabil bolnavă din punct de vedere moral, unde, victime ale unei puteri perverse şi paranoide, indivizii umani sunt, nu în mai mică măsură, victimele propriilor slăbiciuni, compromisuri şi laşităţi, iar «lepra conştiinţelor» transformă lipsa de caracter într-o virtute socială. Astfel încât personajul lui Daneliuc se va vedea silit să se autocondamne la singurătate, descoperind că a fost trădat şi manipulat chiar de fiinţele cele mai apropiate, că nu mai există inocenţi si perverşi, doar o rinocerită generalizată care face ca în raporturile cu ceilalţi, aceştia să reprezinte efectiv, «infernul».

Viziunea scriitorului este anxiosă, tenebroasă, apocaliptică; în Petru şi Pavel nu mai există umanitate în sensul obişnuit al cuvântului, ci doar o societate «atomizată», o lume a prafului si a pulberii dominată de patimi abjecte şi laşităţi colcăitoare, un spaţiu al culpei generalizate . în care eroul lui Daneliuc are conştiinţa acută a propriei sale vinovăţii. Singurătatea este ea însăşi un infern bântuit de demoni interiori, iar petele negre ale conştiinţei dor ca nişte măsele stricate. Descoperind finalmente că răul e nu doar în ceilalţi, ci şi în noi înşine (sau mai ales în noi înşine Petru Sesan se dedublează, devine Pavel, iar această dedublare pare a fi o formă disperată de autoapărare prin care personajul încearcă să-şi păstreze (paradoxal!) integritatea psihică, construindu-şi un alter ego care constituie de fapt propria lui negaţie, se neagă printr-un soi de suicid simbolic, îşi confecţionează o «mască» în care proiectează un «ideal al eului», şi se lasă finalmente substituit de această mască, eliminat (nu doar din lume, ci şi din el însuşi). Alegând soluţia «monahală» a «sihăstriei», personajul lui Daneliuc este, fireşte în felul său, un mistic care va urma însă căi nebătute, situate poate Ia limita ereziei, iar relaţia sa cu sacrul rămâne plină de ambiguitate, fiindcă nu vom şti niciodată dacă Petru este sau nu un «ales» dacă a văzut cu adevărat lumina taborică şi a primit stigmatele efectiv iui Hristos, sau dacă momentele sale de «iluminare» nu sunt decât delirul mistic al unei conştiinţe atinse de dezechilibru.

Cert este că în finalul romanului negarea de sine a protagonistului îşi atinge punctul superlativ şi dacă, aşa cum se spune ades, lepădarea totală de sine reprezintă semnul sfinţeniei, atunci Petru Şesan ajunge la împlinire, iar experienţele sale se constituie într-o «probă a labirintului» cu evident caracter iniţiat Şi, dintr-o asemenea perspectivă, viziunea prozatorului se întâlneşte, destul de surprinzător, cu cea a lui Eliade, preocupat de asemenea, până la obsesiv de problema ieşirii din «labirintul» istoriei, iar Petru şi Pavel se metamorfozează pe neaşteptate într-o naraţiune cu caracter iniţiatic şi capătă dimensiunile, grele de tâlc, ale istoriei «alegorice». Mircea Daneliuc este însă un prozator prea experimentat pentru a lucra cu mijloacele alegoriei facile, iar ultimul său roman reprezintă fără doar şi poate o provocare. Care pune pe gînduri, incită, nelinişteşte, problematizează, predispune la meditaţie, obligându-l pe cititor să-si abandoneze inerţiile de gândire si să se angajeze într-o lectură participativă.

Octavian SOVIANY

 

[Prezentare] [Filme] [Literatura] [Regie de teatru] [Interviu]