TRIBUNA, 8 mai, 2013, interviu luat de Alexandru Petria.

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus īnaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să īnsemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se īnşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decāt o chestiune de inimă… Dai o fugă pānă īn Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar īn grădină, borş, romāneşte īn casă şi īn cartier, ziare dāmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care īncearcă să scape. Dar să rămāi deliberat īntr-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai īn inima ta şi să surāzi īmpăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atāta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, īl trăgea aţa īndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi īnainte copii, eu rămān aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
- E orgoliu sau scārbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Cāine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
- Nu cred că m-am făcut īnţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic īn frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu īncurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte īn acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
- Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă īn faţă, ci pe mail. L-aţi amintit īnainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvāntare? Că tot se poartă raportarea la el.
- Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvānteze nimic. Esenţa romānească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covārşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Īnsă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume īn cu totul alt spectru are şi Agārbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări īn faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stālp totemic. Īşi dă cetăţeanul seama spontan, īn dureri, de un adevăr filosofic despre neamul romān: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi īl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta īl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrānd implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum īn pruncie, īnainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existānd şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă īn clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decāt cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămāne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, īn tragedie grosuţ, ca şi īn nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi īntr-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii romāneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine īn perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri īi duse gāndirea, a la Jiquidi.
- Aţi fi preferat să vă naşteţi īn altă ţară?
- Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
- Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
- Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
- Cum să nu?
- Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram īn Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gāndesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Īntre timp şi īmpotriva voinţei mele, am īnvăţat ceva vioară.
- Ţineţi minte primul film văzut?
- A, īmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavānd o altă opţiune, se īngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte cāteva cadre. Īnghesuială de nedescris, vindeau locuri şi īn picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, īmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
- Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai tārziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
- Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se īnvaţă cum poţi reuşi romāneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; cāteva, totuşi, bune. Īntr-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
- A fost un avantaj, pānă la urmă…?
- Īn raport cu alţii?
- Da.
- Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decāt gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lāngă stătuc, nici īn lumea cealaltă, nici īn asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decāt să-mi īnchidă gura, atāt. Dacă am reuşit totuşi cāte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă īn care e nevoie să te scufunzi īngreţoşat şi să īnoţi jos, la fund, pānă găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atāta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, īnseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate īn viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pālpāie azi pe la televizoare, mai căutate decāt celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gāndul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă īn spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi īncă trei după aia; se īntāmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, īn capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, īntr-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfārşească tot īn nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar īnsemna că există vreo rimă īntre cea mai dreaptă orānduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
- Vă īnțeleg amărăciunea, īnsă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
- So what? Mai am cāteva.
- Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
- Aveţi vreun presentiment īn ce mă priveşte?
- Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății romānești.
- Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i īn stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să īşi genereze? Cāt despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii īn maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde īnclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram īn bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, cāte există īn ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrāni şi bacalaureat?! Eram un neam blānd, păstoream mioare īn condiţii paradiziace, nu īncărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pămāntul pārloagă, ci voiam cu toţii pămānt, chiar ardelenesc, nu surādeam reticent cānd ne prindeam īn ceardaş şi noi. Ştiţi ce se īntāmpla pe vremuri īn triburile de canibali papuaşi, dacă intrau īntr-o situaţie ca asta, gen criză?
- Nu. Sunt curios.
- Se adunau bătrānii antropofagi īn consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau pānă nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat īntre timp? Ia treci la masă!
- Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
- Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrān.
- Sunteți extrem de lucid și īn vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să īncercați…
- Īmi pare rău, nu.
- Asta e, am īncercat. Cum ați ajuns īn lumea filmului?
- Totuşi, era parcă mai atracţioasă īntrebarea cealaltă. Să ne reīntoarcem. Aşadar: sunt nehotărāt. Īmi privesc chipul de efeb īn oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din cānd īn cānd mă īnghimpă să mănānc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Īmi place carnea de cal. Īmi place vaca germană. Īmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au īndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea tārziu. Mi-ar fi plăcut, mă gāndesc, să fi trăit īn epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi īnţeles-o. Neavānd īncotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Īndrăgesc cārtitori īntristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani īntr-o pustie cāt două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călāie, pānă s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
- O omisiune- femeile…
- Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie īn talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea īn sus necesară īn artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat īn cāte un fel. Le datorez īn bună măsură atāt cāt am reuşit să le īnţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor īn filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atāt de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
- Cine e Tibi?
- Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam īntr-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, īnsă n-avea talent. Vrānd el să se bage īn seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tāmpească de cap. Se cunoaşte că īn culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. Īn habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvāntānd despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind īntr-o anume legătură cu filmele care se dădeau īn oraş. Nemaiputānd īndura, am apucat şi eu tomul. Cānd īl parcurgi, poţi īnregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; īn general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura īi datorează destul, īn mod reciproc, īncāt nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmānd a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. Īn cazul īn care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile īn membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se īntāmplă altfel… Eu, īnsă, simţeam că doar cu ce venisem īn cap nu ajunge, īmi mai lipseşte ceva, de aceea mă īntorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, īn fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam īntr-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam cāte-o bere şi-mi dădeau de īnţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin īn anonimatul īn care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Pānă īntr-o zi īn care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că īn acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
- Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastāmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
- Greu să explic, am mai īncercat. Neastāmpărul, nu, cu neastāmpărul nu se face nimic. Neastāmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cārciumă. Zăcămāntul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastāmpăraţi īnsetaţi. Lucrul de care mă īntrebaţi e o īncordare īncremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece īn somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. Īn ce mă priveşte, muncesc apoi să īntrevăd un final. Pe urmă abia īncep să mă trag spre īnceput, către motivaţiile lui. Toate astea se fac īn minte şi īn scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fāţāieli.
- E și un sentiment al urgenței la īnceput?
- Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
- Īn timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu īn miniatură?
- Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul īnspăimāntat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage īn jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric īn ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră īn condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Cānd se termină conform planificării, poate īncepe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decāt coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, cānd află de premiu şi după aia se uită la film.
- Dar, cānd se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
- Pentru regizor, nu, mai are īncă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decāt etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, īnsă, fac crize. Unele plāng disperate chiar şi jumătate de ceas.
- Aveam īn vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, cānd am pus īntrebarea. Credeam īntr-o similitudine.
- Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar īngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
- Atunci pentru ce scrieți?
- Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, īn cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se īntāmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor īmping totdeauna opera īn consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are īn vedere, īn primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amāna. Se gāndeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobāndit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje īntr-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea pānă īntr-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cāntăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea īl linişteşte, īl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere īn nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, īn general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile īnseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa īl fascinează. Cānd aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, īşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal īl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace īn ultima vreme?
- Haideți să ne īntoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat pānă acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
- Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi īntr-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau īn discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja cāte ceva despre asta. Nici vānzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski īntr-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, īn urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gāndesc ar fi următoarele:
Dacă īn condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luānd īn calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil īn ciuda oricărei constrāngeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
Īn sfārşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trāntă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luānd cu sinceritate īn calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, īn dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decāt din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au īnsă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cāndva unul, īmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au īmpachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curānd, sufocat cu perna. Se numeşte Vānătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
- L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
- E loc pentru toţi.
- Numai atāt?
- Pare destul de mult.
- Spuneați undeva că filmele īmbătrānesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
- Da, e corect, aşa este, īmbătrānesc. Eu īnsumi practic această proastă obişnuinţă. Īn ultima parte a īntrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă īnşel? Stau binişor, nu mă plāng. Am impresia că n-am fost īnţeles: indiciul despre bătrāneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o īntr-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, cānd n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
- N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gāndiți la un nou film sau la o nouă carte?
- Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
- N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
- Eu știu? Nu cred. Am īncercat īn liceu. Scriam atāt de anost, īncāt n-am mai īndrăznit niciodată.
- Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pīnă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast īl iubeam atīt de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cīteva zile īnainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mīnă pīnă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care īşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atīt de bună! Cīnd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. Īn fapt, filmul şi cartea, īn ciuda coincidenţei de nume, sīnt opere autonome, fiecare de vīrf īn genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el īnsuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, īn ciuda debutului tīrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atīt de mult īncīt am fost foarte fericit cīnd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. Īn opinia mea, este destul de greu să excelezi şi īntr-un singur gen de artă. Dar să o faci īn două genuri atīt de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind īn fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pīnă la urmă! – chiar nu este la īndemīna oricui. Lui Mircea Daneliuc īi este. Eu sīnt recunoscător Domnului pentru aceasta īntīmplare. Şi sīnt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
- Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atāta vreme cāt artele marțiale la romāni, otrăvirea fāntānilor și fuga īn codru, dezvoltă, īn finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, pānă la iluzia dispariției, se confundă īn peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. Īn general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase īn pace! Să scrie! Atāt!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema īncă īnainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație īn care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, īn culturile mici. Locuri puține și multă pārloagă. Cei din clubul acesta nu au decāt să aștepte postum o generație mai puțin bătută īn cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine īnsumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
- Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
- Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
- Nu dormiți?
- Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez cāteodată sau execut cu talent insomnii.
- Era să omit să vă īntreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
- Cineaştii mei sunt dintre aceia īn timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri īn exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neīnţeleasă–, scormonirea, efortul īncăpăţānat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc cāteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat īn locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cāt despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
- Nu sunteți un om care să stea indiferent īn propria găoace. Aș vrea să vorbim despre Romānia. Are șanse să-și revină?
- V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru īn teoria care ar trebui să ne lumineze care īnsingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vānt ba din cot, ba din umeri. Te īncăpăţānezi să rezişti pānă īn ziua īn care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La cāte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci cānd iese lumea īn stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, īn timp ce naţiunea īi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, īn beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dāmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tālhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pămānt, aşa cum īi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se īnfunde…
- Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui īn față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, cāțiva sper că o să īnceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvāntul unui om ca dumneavoastră contează.
- Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decāt, cu zgārcenie, īn mine īnsumi. Să vă spun ceva… Īn trecutul meu a existat un moment īn care l-am supărat īntr-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică īn casă, la telefon, dānd interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, īn nemernicia mea, am avut bănuiala că romānii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că īn felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri īn care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Īntr-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a īntāmplat? S-a lăsat un vid īnghețat īn jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
- Vă īnțeleg. Pentru finalul interviului, pe lāngă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
- Nu, din proprie iniţiativă, nu.
- Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut īn Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

[Prezentare] [Filme] [Literatura] [Regie de teatru] [Interviu]