SENATORUL MELCILOR

Autor: Manuela Cernat Data: 1995-05-10

Senatorul în carne şi oase al cinematografului nostru, Sergiu Nicolaescu, face co-producţii cu parteneri americani, dar în acelaşi timp se străduie din răsputeri să îi convingă pe toţi ceilalţi investitori occidentali dispuşi să îşi rişte finanţele în filme turnate în România că nu are nici un rost să îşi risipească dolăraşii în acest colţ de lume unde îşi pierd vremea de pomană pentru că „aici s-a isprăvit cu cinematograful, aici nu se vor mai face filme"!!

Iată însă că un alt senator al filmului românesc, ce-i drept unul de celuloid, contrazice cu strălucire pesimismul afişat din oculte interese personale de către Sergiu Nicolaescu. Acceptarea Senatorului melcilor în atât de strânsa competiţie de la Cannes este dovada cea mai limpede că în România nu s-a isprăvit cu cinematograful. în România se fac filme, ba chiar foarte bune, care încântă deopotrivă marele public şi critica autohtonă, bătând cu succes la porţile succesului internaţional.

Superba parabolă a lui Mircea Daneliuc are toate datele să cucerească un premiu la Cannes. Şi chiar dacă subteranele jocuri de interese şi echilibre ale sferelor de influenţă vor decide altfel, Daneliuc se va întoarce cu fruntea sus de pe Croazetă, unde va fi concurat cot la cot cu cei mai mari cineaşti ai lumii de astăzi: James Ivory, Zang Yi Mou, Emir Kusturica, Theo Anghelopoulos. Să ne amintim că Daneliuc intră pentru a treia oară într-o mare competiţie internaţională. Din careul de aşi al Festivalurilor de categoria A nu-i mai lipseşte decât Los Angelesul, unde probabil va ajunge cât de curând. în 1986, la Veneţia, Glissando a fost la un pas de a câştiga Leul de Aur pe care întreaga critică italiană i-l pronosticase cu entuziasm. In 1991, la Berlin, Patul conjugal a contat printre marii favoriţi până în ultima clipă. Şi să ne mai amintim că pentru un film al aceluiaşi Mircea Daneliuc, Iacob, marele nostru actor clujean Dorel Vişan s-a numărat printre interpreţii nominalizaţi pentru prima ediţie, super-festivă, a prestigiosului Premiu Felix, atribuit de Academia Europeană de Film, echivalent european al Premiului Oscar. N-ar fi exclus ca formidabila lui creaţie din Senatorul melcilor să-i aducă lauri la Cannes.

Atunci, la fastuoasa ceremonie a decernării Premiilor Felix, locurile rezervate delegaţiei române în imensa sală Zoo Palast din Berlinul de Vest au rămas goale. Nici Mircea Daneliuc, nici Dorel Vişan nu primiseră viză de ieşire din ţară. Enervată de succesul artiştilor români, soţia Odiosului, piaza rea a culturii române, şi zeloşii ei politruci puseseră un veto categoric. „Să stea acasă tovarăşii, ce atâta plimbare". Şi au stat acasă, spre ruşinea României.

Poate că, dacă nu ar fi adunat atâta amărăciune şi durere în suflet, Daneliuc nu ar fi atins incandescenţa la care a ajuns talentul lui. Presiunea din anii comunismului, dar şi presiunile din anii postcomunismului, absurdul de atunci şi absurdul de azi, şicanele trecutului plus şicanele prezentului, abuzurile de ieri şi abuzurile de acum au generat la cineastul Daneliuc o vână polemică de zile mari. Nu cred să exagerez afirmând că la distanţă de un secol Daneliuc ne oferă în termeni filmici un echivalent al scrierilor lui Caragiale. Simţul replicii, hazul debordant, umorul vitriolant, persiflarea nemiloasă a tembelismului şi tandreţea faţă de neajutorarea insului umil, strivit de absurdul situaţiilor care îl potopesc năucitor, îl apropie pe Daneliuc de Nenea Iancu. Un motiv în plus să îi iubim filmele şi să i le aplaudăm.

Pentru cinematografia română, Senatorul melcilor este Scrisoarea pierdută a epocii noastre. Adevăraţii creatori ştiu să găsească în realitatea cotidiană sâmburele de universalitate care să asigure perenitate operei lor.

Manuela CERNAT