Autor: Cristina Modreanu si Diana Popescu

Vineri, la sediul UNITER, a avut loc un eveniment care a devenit deja o tradiţie pentru Adevărul literar şi artistic: decernarea Premiului ALIA, oferit de această revistă culturală unei personalităţi care şi-a dovedit atât valoarea incontestabilă, cât şi o ţinută morală pe măsură. La cea de a 6-a ediţie, Premiul ALIA a revenit cineastului Mircea Daneliuc. Firma Net Consulting i-a oferit acestuia aparatură performantă marca Compaq. Au vorbit despre personalitatea cunoscutului regizor criticii de film Eugenia Vodă şi Magda Mihailescu, poeta Ileana Mălăncioiu, actorii Gheorghe Dinică şi Dorel Vişan, redactorul-şef al cotidianului Adevărul, care editează revista Adevărul literar şi artistic, Cristian Tudor Popescu. Toţi cei de faţă au urmărit o selecţie din filmografia cineastului, montajul aparţinându-i lui Cristian Tudor Popescu, admirator declarat al filmelor acestui autor. Ultimul care a luat cuvântul a fost chiar Mircea Daneliuc.

Cristian Tudor Popescu:
Acest premiu se acordă unei singure persoane şi presupune două criterii: primul este valoarea incontestabilă, trebuie să fie o persoană consacrată - nu premiem debutanţi sau persoane de perspectivă - iar al doilea criteriu este cel al valorii morale. Trebuie să fie o persoană care să nu fi făcut compromisuri, mai ales în numele valorii sale artistice. Pentru că avem destule exemple de persoane cu adevărată valoare artistică ce cred că, pe baza acestei valori, pot să-şi permită nişte mârşăvii autentice. Premiatul nostru din acest an este Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai mari regizori români, după mine, şi o personalitate de prim rang a cinematografiei mondiale. Eu am crescut, practic, văzând filmele lui Mircea Daneliuc, eram nelipsit de la ele. Cred că aceste filme au format o generaţie, aşa cum au acţionat asupra modului meu de a vedea lucrurile - mai mult decât orice „a vedea", fiindcă domnul Daneliuc este un cineast pur-sânge - şi modul lui de a vedea lumea pentru mine a însemnat foarte mult. Poate singura obiecţie care ni s-ar putea aduce este că nu l-am premiat până acum, ar fi trebuit să o facem.

Evident că premiul nostru înseamnă şi o palmă pe obrazul celor care ar trebui să se simtă vinovaţi că de opt ani de zile Mircea Daneliuc n-a mai făcut film, deşi nu ne dau afară talentele. Există domni regizori care vor continua să îmbâcsească pelicula în România. Am ales să vă prezint câteva fragmente din filmele lui Mircea Daneliuc. O replică a unuia dintre ele, Proba de microfon, acel accent al Torei Vasilescu pronunţând „mă ameninţi tu pe mine, bă amărăşteanule?" - a fost pentru mine momentul de început al filmului românesc. Au existat, desigur, mari filme înainte de Proba de microfon, dar ele îşi aveau rădăcinile în altă zonă culturală, în zona cultă, tradiţională, puternică. Erau în special mari ecranizări, precum Pădurea spânzuraţilor sau chiar Reconstituirea venea dintr-o zonă necinematografică. Ei bine, această replică, acel accent, a însemnat pentru mine un şoc mental în 1981, un şoc de care îmi aduc aminte şi azi. De ce? Pentru că e aici ceva ce ţine în mod profund de cinematografia lui Mircea Daneliuc. în dictatură, oamenii nu se mai percep pe ei înşişi, dictatura te face să te uiţi pe tine. Avalanşa continuă de propagandă din jurul tău îţi induce, la un moment dat, această orbire ontologică. Daneliuc nu propunea cine ştie ce critică formidabilă, nici parabole sau metafore antitotalitare, ci pur şi simplu ne aducea aminte cine suntem şi că existăm chiar în felul acesta, având gesturi omeneşti, cu toate cele ce se petreceau în jur. Croaziera este un exemplu superb în ceea ce priveşte capacitatea lui Mircea Daneliuc de a sesiza malformaţiile, radiaţia asta mutagenă a dictaturii asupra omului oarecare. Aproape că el ilustrează mereu o povestire a lui Hemingway, Che ti dice la patria, în care dictatura fascistă din Italia este redată prin câteva episoade care nu au, aparent, nici o legătură cu ea. Din detalii rezultă însă o percepţie parcă mai pregnantă, mai teribilă, a ceea ce se întâmplă deasupra, de unde vine apasarea.

Aceste secvenţe pe care le-am ales, m-au obsedat ani de zile, fiecare dintre ele. De pildă privirea şoferului interpretat de Viorel Comănici în Senatorul melcilor -felul în care se uită el la „amărăştenii", viermii, cum le spunea Elena Ceauşescu, care se apropie de maşina senatorului. Se uită la ei, nu senatorul, ci şoferul, ca la nişte râme, care, incredibil, îndrăznesc să se apropie, să pună mâna pe maşină, nu mai păstrează distanţa. Acolo, într-o singură privire - pe care bănuiesc că regizorul l-a pus pe actor s-o repete de zeci de ori - în acea privire ultragiată e o cronică întreagă. Aşa cum o secvenţă din Vânătoare de vulpi dă un răspuns la întrebarea dostoievskiană „cum mor ţăranii?". Sau femeia aceea imensă care moare în a 11-a poruncă şi revărsarea stearpă a laptelui ei. Ea mi-a adus aminte de ceasurile sovietice, acele ceasuri foarte mari, la modă în anii '50-ţ60, acele ceasuri cât un ochi de caşalot, care depăşeau încheietura mâinii, în care vedeai tot Imperiul sovietic. Acest „big is beautiful" care ne-a făcut viaţa tuturor celor de aici, din sală, se regăsea în imaginea acelei femei uriaşe, am văzut toată Europa de Est în acea femeie care se prăbuşeşte.

Premiul este oferit de firma Net Consulting, ca de obicei, şi dacă până acum calculatoarele erau în fiecare an din ce în ce mai mici, fiind tot mai performante, de data aceasta obiectul s-a mărit. Specialiştii de la Compaq s-au gândit că regizorul va avea nevoie să facă montaj cu această aparatură - am văzut şi eu cât de rapid se poate face asta, când am montat secvenţele din filme.

Eugenia Vodă:
Toţi cei de faţă ştim ce înseamnă Mircea Daneliuc pentru filmul românesc. Toţi cei de faţă ştim ce au însemnat, pentru lehamitea şi exasperarea noastră de dinainte şi de după '89, lehamitea şi exasperarea descătuşate creator în filmele lui Mircea Daneliuc. Dacă un marţian, vreodată, ar vrea să înţeleagă ceva din viaţa, climatul, fibra, actualitatea, subconştientul colectiv al României din cea de-a doua jumătate a secolului XX, i s-ar putea livra la pachet opera lui Mircea Daneliuc. Pentru că, în ciuda tuturor adversităţilor şi, uneori, în ciuda parcă a propriului ei autor, ea, opera, există. într-o cinematografie în stare de lichefiere sau lichelefiere, Daneliuc a însemnat reperul talentului inflexibil şi contestatar, deci, prin definiţie, incomod. Pentru că Daneliuc ţine de familia restrânsă a spiritelor incomode şi solitare, fiind unul dintre acei mari incomozi de care orice cultură are atâta nevoie. Sau, uneori, nu are. Daneliuc ştie, fără îndoială, ce înseamnă singurătatea incomozilor de cursă lungă. Când am aflat vestea premiului ALIA pentru Mircea Daneliuc, am perceput-o ca pe un gest de o splendidă normalitate, picat în plin absurd. Căci ce poate fi mai absurd decât situaţia unui cineast în plină formă, care, după ce intră în selecţia de la Cannes, e împiedicat să mai apară cu o premieră, nu un an, doi, trei, ci opt. Oricât de lentă ne-ar fi tranziţia, timpul trece la fel de repede. Şi de la „Senatorul melcilor" au trecut deja, incredibil, opt ani. La fel de absurd şi de incredibil, acum aproape patru ani, Daneliuc a terminat filmările pentru un nou film. Şi de atunci până de curând, materialul filmat a stat nemontat, lăsat în cutii, sechestrat, nevăzut de nimeni, în tot acest timp, ceea ce se înţelege prin opinie publică n-a funcţionat în nici un fel. în tot acest timp, nici un teatru bucureştean şi nici o televiziune n-au făcut apel în vreun fel la Mircea Daneliuc. România, ţara mea... E de bănuit că, în aceste condiţii, nervii trebuie să fie tari şi supravieţuirea, la propriu şi la figurat, complicată. Pe vremea lui Ceauşescu, zice legenda, Mircea Daneliuc a împletit pulovere. Acum a făcut literatură, în linişte, nederanjat de nimeni. Iată că lui Cristian Tudor Popescu i-a venit ideea să-l „deranjeze". L-am auzit pe Daneliuc, odată, spunând: „îl invidiez pe Caragiale, nu pentru talentul lui, ci pentru mătuşa lui". Să privim premiul de azi şi ca pe o microscopică, infinitezimală compensaţie de o clipă pentru absenţa mătuşii. O clipă ALIA pentru Mircea Daneliuc.

Magda Mihăilescu:
Se spune că diavolul se ascunde în detalii. Vorbele acestea par născocite pentru cinema. Mircea Daneliuc este, printre multe altele, un artist al detaliului. Pe cale silogistică, concluzia este uşor de formulat. Dar, ca orice silogism, nici acesta nu ne poate ajuta să ajungem la miezul adevărului. Daneliuc este un artist al amănuntului în aparenţă inocent, în fapt subversiv, exploziv sau măcar neliniştitor. Voi face o mărturisire. După ce am văzut „Croaziera", la începutul anilor '80, mi-a fost mai greu să accept metafora stendhaliană a oglinzii plimbate de romancier prin faţa realităţii. Mi s-a părut preţioasă şi puţin naivă.

În filmul amintit, Mircea Daneliuc plimbă o banală, o biată lingură pe ecranul televizorului, ca un joc nevinovat al unor tineri sătui de binefacerile „Croazierei" cu desfăşurător birocratic. Dintr-o dată, imaginea realităţii schiloade ce ne intra în casă câteva ore pe zi, în acea vreme trăită de noi toţi, mi-a apărut şi mai tristă, şi mai derizorie, dar şi mai înfricoşătoare.

Voi face un arc peste timp, un racord cu ultimul său film, „Senatorul melcilor", din 1995. Exista, acolo, strecurat în lumea aceea de activişti cu titulaturi noi, dar cu apucături vechi, un copil care cere mereu salam. Doar salam. Dacă vede o masă pusă, îl fură. Amănunt bizar, s-ar zice. Puştiul s-a născut puţin după 1989, dar a preluat, în genele sale, ca pe o moştenire, această obsesie a foamei, o foame urâtă, degradantă. Lumea aceea pe care o vedem era ea însăşi urâtă, nedespărţită de ticurile obedienţei de altădată. Daneliuc a refuzat orice intruzie a unei minime dulcegării pe care ar fi putut să o aducă imaginea unui copil. Amănunt în aparenţă banal, dar cât de deranjant! De altfel, când urca scările la Cannes, prezentatorul anunţa: „Din România, Mircea Daneliuc, un cineast deranjant". Mircea, te aşteptăm, ne este dor să ne deranjezi cu filmele tale, care transformă atâtea gesturi cotidiene într-o ironie tenace îndreptată împotriva minciunii, prostiei, imposturii, urâtului şi, de ce nu, chiar împotriva morţii.

Ileana Mălăncioiu:
Nu sunt un om de film, am văzut filmele domnului Daneliuc cu bucuria pe care o avea orice intelectual care simţea ceva autentic, întrucât au vorbit doi oameni de specialitate, mă voi opri la altceva decât la film, pentru că sunt, înainte de toate, un om al ideilor, şi nu al filmului. Aş vrea să spun că l-am cunoscut pe domnul Daneliuc de foarte curând. M-a căutat să-mi ofere o carte, spunându-mi că o carte a mea, „Vina tragică", ar fi avut o influenţă asupra sa. Am fost foarte fericită, pentru că era unul dintre artiştii pe care-i stimam imens şi pe care nu avusesem ocazia să-l cunosc.

Cartea pe care mi-a dat-o se numeşte „Strigoi fără ţară" şi este o carte în care am simţit durerea unui om care : face film de a nu fi putut să facă film un număr de ani. Are metafora centrală pe care ar trebui să o aibă un film, are schimbările de plan, de imagine, ca în film, are un acut sentiment al realului şi al vinovăţiei, al vinei care ( pluteşte asupra noastră, a tuturor, pentru ce nu am putut să facem, indiferent dacă pe plan naţional, pe plan particular sau pe plan artistic. Şi are un lucru care pe mine m-a obsedat întotdeauna: are o obsesie a vinovăţiei plasată pe mitul christic, cum, până la urmă, putem să avem toţi. Şi ar trebui să avem toţi, în condiţiile în care este - chiar dacă nu suntem creştini toţi - unul dintre marile mituri ale omenirii şi, în mod normal, nu poţi să treci pe lângă el fără să-l reţii. Unul dintre personaje - şi, bănuiesc, că şi autorul - este obsedat de vina lui luda şi de faptul că nu se poate ca lisus să nu-l fi iertat pentru că a plătit cu viaţa pentru ceea ce a făcut. Acest lucru m-a obsedat şi pe mine totdeauna şi, mai ales, în momente foarte grele, pentru că, într-adevăr, rămâne ca vinovatul-simbol pentru tot ce se întâmplă în omenire şi trec aproape neobservaţi cei care au luat argintii aruncaţi de el în templu, care au cumpărat din ei Ţarina Sângelui şi care rămâne ca un păcat general al omenirii pe care-l simţim în toate momentele grele. M-am gândit şi la premierea lui într-un moment în care începe un război, m-am gândit şi dacă se cuvine să venim la o premiere în zilele acestea şi după aceea m-am gândit că războiul lui cu lumea a fost, este şi va fi în continuare, pentru că mai avem multe de rezolvat până când un artist autentic va fi perceput aşa cum trebuie.

M-am gândit şi că în această artă, care poate că este cea mai complexă şi cel mai greu de realizat când eşti un om singur, cum este Daneliuc, se poate trişa, din păcate, poate chiar mai mult decât în celelalte arte. Pentru că mizezi pe cel care face imaginea, mizezi pe actori, mizezi pe foarte multe alte lucruri şi chiar pe relaţiile cu cei care pot să finanţeze un film şi miza artei propriu-zise este copleşită de celelalte mize şi se poate trişa mai mult. Domnul Daneliuc are şi păcatul de a se fi manifestat în două arte şi, de obicei, unii te trimit în cealaltă şi viceversa. Mi-aduc aminte cât sufeream pentru marele Emil Botta, pe care l-am iubit teribil, când vedeam că deasupra unui text al lui scrie „poeţi-actori" sau aşa ceva, când el, de fapt, a revoluţionat poezia. Ceea ce a scris Nichita mult mai târziu vine foarte mult din Botta, „întunecatul april" a fost o carte care a revoluţionat limbajul poeziei. Venind din două arte diferite, el nici acum nu este în manualele şcolare. Au intrat în manuale şcolare oameni care nu apucaseră să debuteze în volum, iar Botta nu este, pentru că el venea din două arte. Domnul Daneliuc, spre marea mea surpriză, are arta cuvântului aproape în aceeaşi măsură cu arta imaginii. Am fost uimită că nu există în acea carte nici un cuvânt care să nu fie la locul său. Este, pentru mine, un argument foarte puternic care pledează pentru autenticitatea sa. Mi-aduc aminte că eram redactor la televiziune când fusese premiera unui film al lui Sergiu Nicolaescu şi i s-a luat un interviu, care nu a putut să fie dat pe post, din cauza limbajului marelui regizor. De fiecare dată spunea „Când am dat bătălia de la Călugăreni", adică nu avea deloc proprietatea cuvintelor. Dacă nu te manifeşti în altă artă, eşti greu de prins. În clipa în care te-ai manifestat şi eşti autentic, înseamnă că eşti autentic şi în arta care te-a consacrat.

Dorel Vişan:
Îmi-aduc aminte de ce spunea un prieten, un lucru pe care l-am înţeles foarte târziu: mi-a spus că marea majoritate a oamenilor, după copilărie, pe la 15-16 ani, mor. Ei trăiesc, aşa, morţi, până când mor de-adevăratelea. Foarte târziu am înţeles că oamenii care nu mai gândesc în imagini, într-adevăr, nu mai trăiesc. Ei au familii, merg la supermarket, dar, de fapt, nu văd ce este în jurul lor. Mircea Daneliuc este printre puţinii care nu mor, care după această vârstă trăiesc şi văd lumea aşa cum e. Eu am fost şi rămân îndrăgostit de el şi am suferit alături de el fiindcă, de atâţia ani, cinematografia românească este văduvită de aportul lui. îl felicit cu această ocazie minunată şi vă gratulez pe dumneavoastră, cei de la Adevărul literar şi artistic, care faceţi nişte lucruri anormale, într-o lume care se numeşte normală.

Gheorghe Dinică:
Când am fost invitat să particip la această sărbătorire a lui Mircea Daneliuc am fost foarte emoţionat, pentru că îl consider un foarte interesant regizor. E nevoie ca Mircea Daneliuc să nu dispară din cinematografia românească şi din gândurile noastre, de aceea eu mă bucur enorm că el a luat acest premiu. Eu n-am avut ocazia să joc în prea multe filme ale lui, dar îmi aduc aminte când i-apn văzut primele filme că m-au captivat. El venea cu un aer nou în cinematografie, noi eram obişnuiţi cu alt stil, dar el făcea film într-un mod captivant, îţi doreai să lucrezi cu el. Pentru mine asta a venit mult mai târziu, după '89, când am colaborat la Patul conjugal, când am avut o experienţă foarte specială. Era o perioadă mai neclară în viaţa socială, am încercat şi noi să intrăm în vârtejul vieţii cu mijloacele cinematografiei şi am avut filmări foarte grele. Problema este că noi vorbim aici despre Mircea Daneliuc la timpul trecut, când ar trebui să ne gândim la viitorul lui. Eu cred că e inadmisibil - nu ştiu cine e vinovatul - dar nu se poate ca un cineast precum Daneliuc să nu facă film ani de zile. M-am gândit care ar putea fi cauza, dar n-am găsit nici un motiv care să fie valabil. Aşa că îi doresc să reziste cât se poate, să fie proaspăt în continuare, ca atunci când se va ivi prilejul să facă film să aibă putere aşa cum a avut şi până acum. îi doresc succes şi sănătate.

Horaţiu Mălăele:
Îmi pare rău că vorbim despre Mircea Daneliuc ca şi cum ar fi mierlit-o sau ar suferi de o boală de care noi ştim, iar el nu. Îmi pare rău că el a luat acest premiu şi nu eu, dar mă gândesc că l-aluat nu pentru că e mai deştept decât mine, ci pentru că este mai dement - deşi sunt şi eu dement - şi mai bogat decât mine. Este un cineast pe care îl iubesc.

Lucian Pintilie:
Dvs., domnule Popescu, aţi anunţat revenirea mea în viaţa publică, dar revenirea aceasta se face în etape. Pentru ziua de astăzi mă rezum la o simplă intervenţie, când va fi momentul, să-l îmbrăţişez pe Daneliuc şi să-i spun sănătate şi ani mulţi, să recupereze.

Cristian Tudor Popescu:
Simt nevoia să spun, totuşi, ceva fiindcă domnul Pintilie se află aici, după multă vreme de absenţă, într-o manifestare publică în România. Am trăit câţiva ani de zile cu speranţa că va face un film despre care să pot scrie liniştit, aşa cum am scris despre Balanţa sau de Reconstituirea, că este un film mare, ceea ce n-am putut spune despre alte filme ale domniei-sale. Am sperat şi acest film a venit, el a fost După-amiaza unui torţionar.

Mircea Daneliuc:
S-au aruncat spre mine tot felul de superlative, din toate poziţiile, mărturisesc că s-ar putea să nu le merit pe de-a-ntregul. Mulţumesc celor care au vorbit şi celor care au ascultat şi sper ca o parte din prestigiul ziarului Adevărul să treacă şi asupra mea. Aş vrea să dedic acest premiu memoriei celui care a fost Dumitru Tinu, fiindcă directorul ziarului Adevărul a ştiut de nominalizarea mea şi vreau să-i urez ziarului Adevărul să rămână ceea ce este, indiferent de ce se va abate peste el, să-şi păstreze spina dorsală prin care s-a făcut cunoscut şi care este o marcă de prestigiu. Cred că prin genul de presă pe care se încăpăţânează să-l practice acest cotidian va reuşi, cu timpul, să formeze aici sâmburele acelei opinii publice de care tot vorbesc de câte ori am ocazia fiindcă mă obsedează lipsa ei. Cred că ar fi nimerit ca măcar 10 milioane de români să se transforme din consumatori de ştiri în reactivi spontani la ceea ce presa relevă ca grav aproape în fiecare zi. Îi urez domnului Bogdan Chirieac să i se împlinească premoniţiile cu privire la acest război, în care vă mărturisesc cinstit că mă simt ocrotit. N-aş fi crezut niciodată că la prăvălia de unde îmi luam până acum cârlige voi găsi, într-o zi, o mască de gaze expirată, la preţ convenabil, broşurele şi bandă adezivă, despre care am auzit că ajută. E bine să ştii că cineva, undeva, are grijă şi de tine. în România este foarte plăcut de trăit, se zice, cu condiţia să n-ai de-a face cu ea. Mă refer la grija pentru capul de locuitor.

Ţin minte că prin '90 exista o întreagă fervoare - ce facem cu această monstruozitate, Casa Poporului? Cât ne-ar costa o demolare cinstită? Azi se pare că lumea e destul de mulţumită cu ea, ba chiar au organizat-o în interior. O idee despe ce s-ar putea face cu ea mi-a venit şi mie, mult mai târziu - aş fi făcut din ea un muzeu, care s-ar fi numit „Muzeul Statului". Acesta ar fi avut tapetat pe toată întinderea aceea de coridoare, pe toţi pereţii, pe tavane, toate HCM-urile, toate OUG-urile, firmanurile, ucazurile, monitoarele oficiale prin care statul român şi-a urgisit cetăţenii de-a lungul timpului. Te-ai putea plimba la infinit în acest muzeu, în care ai vedea cât de respectat ai fost, câţi bani s-au dat pe tine şi cam ce ţi-au făcut în ultimele sute de ani. Cred că ar fi o senzaţie completă să stai şi să citeşti până la crampă.

Cristina MODREANU, Diana POPESCU

 

[Prezentare] [Filme] [Literatura] [Regie de teatru] [Interviu]