Alte cărţi:

 

CARLO CARLINI - Iluzionism

Ziarul: Drame 1-4 septembrie 2003 Autor: Mircea Ghitulescu

Lumea Dionisiacă a lui Mircea Daneliuc

După Emigranţii de Mrozek de la Teatrul Mic, un mare succes al anilor ţ80, Mircea Daneliuc a făcut mare carieră ca cineast. Îl credeam definitiv pierdut pentru teatru până în urmă cu trei ani când a realizat o versiune răsturnată cu Noaptea furtunoasă la Teatrul Maria Filotti din Brăila în care Jupan Dumitreache şi Nae Ipingescu erau un fel de plăiesi de pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Un excepţional român, chiar dacă seamănă în linii mari cu Ora 25 de Vintilă Horia (Strigoi fără tară) ce poate fi oricând scenariul unui film tragic dar, mai ales, o piesă de teatru (Doi pinguri) au adăugat conturi apăsate unei personalităţi marcată de teatru, teritoriu mai adecvat pentru neconformismul lui Daneliuc decât filmul, condamnat fără căpare la realism. Dovada este, în descendenţa lui Fellini, chiar teatralitatea filmelor sale. De la oricine te-ai fi aşteptat să scrie o epopee a Basarabiei în afara lui Mircea Daneliuc.

Strigoi fără ţară nu este doar romanul picaresc al basarabeanului Ilie Hnat, deportat de ruşi în Siberia pentru vina de a fi român, întors în România si trimis la stuf, în Delta Dunăriii, la Periprava ca rus, trădător al patriei sovietice ci de o cronică pestilenţială a stalinismului şi post-stalinismului. Daneliuc scrie povestea patetică a unui piccaro basarabean, un călător fără voie care evadează din lagărul de la Kera din Siberia si străbate pe jos mii de kilometri pentru a ajunge acasă, la Mirăuţi unde îşi găseşte nevasta măritată cu un rus iar fiica, Alinuca, a devenit Aliona şi este o comsomolistă vehementă, gata să-şi renege tatăl.


Este un piccaro blestemat acest Ilie Hnat care afirmă, printr-un priapism fabulos, prin starea de permanentă erecţie, o vitalitate magică. Nu ştim dacă el sau mama lui care îl însoţeşte deşi îndurerată, ca un înger păzitor, de-a lungul şi de-a latul Rusiei este personajul principal dar, fără el, acel sentiment al tragicului pe care ÎI deţine romanul lui Daneliuc, n-ar fi existat. Este personajul prin intermediul căruia romancierui coboară în tenebrele incestului. Ilie Hnat este un Oedip creştin care, dacă nu-şi ia lumina ochilor, şi-o acoperă cu mâinile, în comparaţie cu un alt piccaro român (Adrian Zografi al lui Panait Istrati), călătoria lui Hnat nu are nimic din pitorescul levantin al maturizării pentru că el nu parcurge un itinerar al formării ci al deformării, al mutilării, al repetatei căderi în păcat. Omul îl răstigneşte iarăşi şi iarăşi pe Fiul lui Dumnezeu.

„Pingurătatea" în doi de care s-a ocupat dramaturgul în piesa mai sus amintită a creat o sinteză în care omul, artistul, cetăţeanul îşi schimbă, rând pe rând, vocile. Se aude mai tare vocea omului pentru că piesa este o paradoxală construcţie alcătuită dintr-un material tragic. O poveste de dragoste pe care eşti tentat să o compari cu Frumoasa călătorie a urşilor panda... de Matei Visniec, cel mai frumos poem de dragoste scris pentru scenă în aceste vremuri de desacralizare a iubirii. Aici este şi diferenţa: Matei Visniec încearcă resacralizarea iar Mircea Daneliuc, în pas cu vremea, desacralizează cu voluptate. Dacă îndrăgostiţii lui Visniec sunt nişte sublimi solitari ce consuma iubirea până la dispariţie, lăsând în urma lor o aromă de mere, ai lui Daneliuc sunt nevrotici. Trăiesc în public şi drama lor este comentată, ca în tragediile antice, de un Cor burlesc.

Primii sunt credincioşi (cred în iubire), senini şi devotaţi, ceilalţi, necredincioşi, încercând să se sustragă iubirii, motiv pentru care se torturează reciproc. Unii trăiesc cu versuri de Bacovia şi muzică la saxofon, ceilalţi îl preferă pe Nat King Cole dar, mai ales să-şi împartă pumnii româneşti şi înjurături americane cu mother-fuker. Primii nu vor decât să celebreze iubirea, ceilalţi să o modifice.

Pentru ca Unul îi spune lui Una: ..sexul duce, cu vremea, la schimbarea de sex". Toată această asemănare cu Frumoasa călătorie a urşilor panda. alcătuită, cum se vede, numai din deosebiri se opreşte aici. Bărbatul lui Daneliuc este angoasat, se teme de andropauză, de bătrâneţe („o să miros urât, o să-mi curgă din gură, o să-ţi fie ruşine cu mine"), trăieşte „într-un cartier de blocuri nenorocite", dar, mai ales, se simte emigrant în propria ţară („şi eu mi-am părăsit ţara, dar stau în ea"). Amorezii iui Mircea Daneliuc nu sunt doar „pinguri" şi disperaţi ci şi mutilaţi, într-o ţară care nu acordă nici măcar „pensia aceea de mutilat", începem să-l recunoaştem pe criticul moravurilor româneşti care este Mircea Daneiiuc, totdeauna sever si adesea nedrept. Realistă (ultra-realismul cunoscut al cineastului), piesa nu se termină cu o volatilă sinucidere în doi ci cu o ruptură de mahala, nu mai puţin patetică.

Monologul final ai femeii părăsite este o excepţională pagină literară. Oricât de nefericite ar fi situaţiile prin care trec cei doi pinguri, Corul relativizează în stil românesc, prin songuri băşcălioase orice pretenţie de tragedie.

Faţă de ceea ce se scrie astăzi pentru teatru, Doi pinguri reprezintă o actualizare a formulei brechtiene, a teatrului-revistă. Este un text literar scris cu aplomb şi, în acelaşi timp, scenariul complet al unui spectacol în care poţi descoperi din toate câte ceva: disperare, lirism, amărăciune, abjecţie şi frică. Lucru previzibil pentru un cineast care toată viaţa îşi va scrie singur scenariile, într-un nou volum (Carlo Carlini, iluzionism) Mircea Daneliuc se explică: între scriitor, cineast, regizor, romancier nu este decât o diferenţă de formă, nu de conţinut.

Pornirea rămâne aceeaşi, nevoia unei sinteze din care să rezulte o imagine a lumii în general si a lumii româneşti în particular. Şchiopul cu miros frumos şi Carlo Carlini, iluzionism, cele două drame care se adaugă celei deja menţionate alcătuiesc un diptic pe de o parte a perpetuităţii ororii, pe de alta a lumii româneşti văzută la un interval de două milenii, Şchiopul cu miros frumos este un text care l-ar fi interesat pe Lucian Blaga. Regizorul de film nu-şi părăseşte meseria aşa cum părea să o facă în Doi pinguni ci pătrunde cu camera de luat vederi în povestea încâlcită a acelui dandy al Romei exilat în Dobrogea sciţilor care a fost poetul Ovidius.

Camera lui Daneliuc funcţionează într-un imaginar antic eliberat prin cultură. Deşi personaj monden, Mircea Daneliuc nu trăieşte numai cu ochii pe imagine ci si pe pagina de carte. L-a citit pe Ovidius si reproduce cu voluptate din bătrâna,uitata şi cadenţată latină: Cum volet, illa dies, que nil nisi corporis huius.... Poetul roman este într-adevăr un „personaj" secundar" cum ne spune autorul , distribuţie pentru că nu măreţia imperială a poetului îl interesează pe Daneliuc ci imaginea omului român în versiunea lui îndepărtată. Ne trimite într-o lume românească în curs de constituire în care superstiţiile abia transformate în religia ontroversată a lui Zamolxe sunt înlocuite cu mesajele lumii latine ale lui Dionysos, cel mai iubit de sciţi dintre zeii romani.

Lumea dobrogeană a bătrânului Don Juan exilat de la Roma este o perpetuă bacanală care celebrează zeul interzis. Revenind la Zamolxe al lui Blaga, epoca în care se plasează Mircea Daneliuc este anterioară: el surprinde superstiţia care se transformă în religie; Blaga, dimpotrivă, religia care se transformă în dogmă şi idolatrie. Zamolxe refuză să fie transformat în idol de Marele Mag pentru a salva trăinicia credinţei în Marele Orb, cea mai plauzibilă imagine a lui Dumnezeu creată de creştinism. Lumea lui Daneliuc crede în Dionysos, ţapul frumos mirositor care apare, după 2000 de ani într-o secvenţă adăugată de cineast în finalul acestei drame care nu poate fi altceva decât un scenariu de film (tabloul al XVIII-lea) ca „siluetă şchioapă a cuiva, ţopăind deasupra unui sanctuar memorabil", înţelegem mai bine legătura dintre Şchiopul... şi Carlo Carlini.

Obsesia comună este romanitatea, trecutul şi prezentul ei. Lumea în plină constituire din Dobrogea scitică a lui Ovidius versus lumea semicontemporană a lui Ceauşescu (piesa este o perfidă acuzare a unui popor dionisiac care îşi devoră conducătorii) sunt diferite doar prin decor, în prima, timpul mitic ai lui Blaga este înlocuit prin timpul concret al exilului lui Ovidiu (anii 12, 13, 14) dar lumea vorbeşte cu Ovidiu „ca mine şi ca dumneata" pentru a fi mai aproape de vorbirea de stradă... Skyles, falsul profet din Şchiopul, devine Cario Carlini dalsul magician din România contemporană. Distribuţiile (lista personajelor) sunt aproape identice. Ovidius este Doctorul din Carlo Carlini, un geniu secundar care primeşte mesaje misterioase printr-o antenă înfiptă în ceafă. Ceilalţi sunt: un mârlan., de 45 de ani, un fricos de 60, un cretin de 55, un viclean de 50, un scrantit tot de 50 şi un prost tot de 30.

Două femei, Othis şi Seida sunt, una exaltată, cealaltă, amorală, în Carlo Carlini nu mai sunt desemnate caracterele dar sunt uşor de recunoscut în varianta anterioară cu 2000 de ani. Dipticul lui Mircea Daneliuc pare să ne spună între altele că românii bat pasul pe loc. Doar că, în loc de antiromânism, dramaturgul creează o imagine a omului dionisiac care nu vrea altceva decât să petreacă şi să sângereze.
 

[Prezentare] [Filme] [Literatura] [Regie de teatru] [Interviu]