AMBASADORI CĂUTĂM PATRIE

Ziarul: Romania literara Autor: Eugenia Voda Data: 2003-12-17

E POATE, un avantaj să nu scrii despre un film la cald, a doua zi după premieră, ci după cîteva săptâmîni, timp în care el a rulat şi a provocat "reacţii critice". E un avantaj nu în sensul că ai timp să te hotărăşti dacă filmul ţi-a plăcut sau nu (aceasta a fost o autoironie), ci în sensul că îi poţi asocia, filmului propriu-zis, şi spectacolul receptării, care, uneori, e foarte interesant. De pildă, în cazul "ultimului Daneliuc", Ambasadori, căutăm patrie, am remarcat hotărîrea violentă - sau violenţa hotărîtâ - cu care doi confraţi (în a căror bună-credinţă cred) l-au respins, total. Cu cronicile lor în cap, am mers într-o dimineaţă la Scala, să revăd filmul. Ei bine, îmi fac autocritica, n-am reuşit, nici la a doua vizionare, să înţeleg de ce e "un rebut" şi de ce trebuie să nu-mi placă! Dimpotrivă!

Aşadar, "ce mi-a plăcut mie la acest film"? în primul rînd substanţa lui, forţa de a capta idei esenţiale din "aerul timpului". Un timp în care "ce mă omoară e că nu mai vorbeşte nimeni de chestia aia" - "chestia aia" fiind crima originară a unei revoluţii pline de lucruri pe cît de neelucidate, pe atît de uitate, cum ar fi acele "cutiuţe, din care se auzeau mitraliere"... Un timp în care persistă nebuloasa "cine-a tras în noi": "Te interesează cine te-a împuşcat? Te faci sănătos dacă afli?"... Un timp în care "martirul revoluţiei" a ajuns amic cu securistul reciclat, victima şi călăul sînt indisolubil legaţi în combinaţii de afaceri. Primul - şi cel mai aplicat - titlu
al scenariului (excepţional) scris de Daneliuc a fost O gaură în gît "Dacă te împuşcă-n gît, ai încurcat-o! Eşti ocupat, te doare gîtul!"... într-un fel, avem de-a face cu filmul unei lumi iremediabil ocupate... O lume semi-larvară, care mai vibrează cu adevărat doar la fotbal, drept care Daneliuc are ideea halucinantă, demnă de fantasticul sud-american, de a bruia meciul cu inserţii sonore "subliminale" din "cutiuţele" revoluţiei, provocînd o ridicare a gloatei la lupta cea mare! în România, o nouă revoluţie va fi fotbalistică sau nu va fi deloc!

Apoi, mi-a plăcut cheia stilistică la care a apelat Daneliuc. E, aici, în ultimă instanţă, o chestiune de gust. Aşa cum unii gustă muzica dodecafonică, iar alţii nu. Pentru că, iată, exact ceea ce confraţii mei îi reproşează texturii filmului (senzaţia de balamuc, de zapping perpetuu, toată babilonia de pe ecran), mie mi-a plăcut! Am perceput-o ca pe ceva subtil şi plin de umor, ca pe o performanţă regizorală, şi nicidecum ca pe o "degringoladă schizoidă"! Ba mai mult, regret că Daneliuc n-a mers chiar şi mai departe pe linia aşa-numitei "degringolade"! Efectele de distanţare, din sunet, din muzică ("e-te-tee!"), din montaj (banda care alunecă, înapoi sau înainte, ca şi cînd ar fi vorba de o casetă video, încărcată într-un "Avid" al viitorului), montajul din fă-rime, dezarticularea construcţiei, sincoparea continuă, discursul în "allegro alarmato" totul e gîndit ca un terorism stilistic, printre altele menit să torpileze, cu orice preţ, indiferenţa privitorului... Un film gata, parcă, în orice clipă, să se explodeze pe sine însuşi, din interior; un film cu vocaţie de kamikadze!

Dacă Patul conjugal ar putea fi asociat cu un tablou în ulei, sumbru, de o cruzime apocaliptica, în tuşă apăsată, al unui artist care suferă, noul film trimite la o suită de desene, în linie agilă, risipite din mers, ale unui artist care şi-a depăşit suferinţa, şi care tocmai se desparte de trecut, rîzînd. Sau vrînd să rîdă. Să fim optimişti: Trăiască Marea Revoluţie arabă din România!

Nu vreau să fac nici un fel de polemică (sincer: nu am timp!), dar, dincolo de verdictul critic diferit faţă de "obiectul artistic", mi se pare un neadevăr să afirmi că filmul e "o pedeapsă pentru spectator", spectator căruia "nu-i e uşor să reziste pînă la capăt". Dacă tot invocăm spectatorii sau "ne batem; în spectatori", voi spune, fără teamă de ridicol, că am văzut filmul alături de un adolescent (dintre cei crescuţi cu "jocuri" pe pîine), care nu s-a plictisit nici o clipă, s-a amuzat copios, ca la o comedie, şi la sfîrşit a declarat că ar vrea să mai vadă încă o dată filmul; iar în acea dimineaţă, la Scala, n-am văzut nici un singur spectator care să se ridice şi să iasă din sală. Dar, să trecem. Oricum e irelevant.

Pe calea unei pulverizări formale programatic agasante sau deconcertante, filmul lui Daneliuc reuşeşte să compună personaje şi situaţii memorabile. N-ai cum să uiţi vivacitatea aristocratică a unui ambasador african fără ţară (Rafael Malonga, un neprofesionist -"la bază" încărcător-descărcător -, devenit profesionist, odată încăput pe mîna lui Daneliuc); n-ai cum să uiţi feminitatea cristalină a Ceciliei Bârbora, cu opacităţile, cu elanurile, cu panicile ei, sau cu aerul ei ultragiat, fellinian, cu peruca roşie, sau în momentul în care, în pat, o "dor oasele"; n-ai cum să uiţi făptura fragilă şi vibrantă a lui Marius Stănescu, un monstru urlător, amintind de "păcatul originar" al revoluţiei, şi care îşi descarcă disperarea anunţîndu-i frenetic, la telefon, lumii pe care o urăşte, tot felul de atacuri teroriste (aşa cum personajul feminin din Această lehamite îşi băga degetele în priză, ca un alt drog întru supravieţuire); n-ai cum să-l uiţi pe Horaţiu Mălăele privindu-şi victima şi întrebînd-o, cu un năduf cosmic, "De ce mă urăşti, măţ?"; sau pe Mircea Rusu, cu un cinism eficient şi precis ca un laser; sau pe Florina Cercel, posesivă şi planturoasă... N-ai cum să uiţi scena de euforie din final, în care trei personaje atinse de graţie (graţia iubirii şi graţia prieteniei) se salvează, refugiindu-se într-o limbă imaginară... (iar replica ambasadorului, "Nu ştiu de ce, mă simt perfectă!", pare un clin dţoeil spre clasicul "Nobodyţs perfect"!).
Ambasadori, căutăm patrie nu seamănă cu nici un alt film al lui Daneliuc. Poate să-ţi placă sau poate să nu-ţi placă, dar nu poţi să nu recunoşti că seamănă doar cu el însuşi. Ceea ce, pentru un creator, e o admirabilă probă de tinereţe. Din toată filmografia lui Daneliuc, acest ultim titlu reprezintă, poate, filmul cel mai tînăr.